Halat alb si Intuneric

L-au îmbrăcat şi pe el într-un halat din acela lung şi alb, care era legat la spate. L-au dus într-o încăpere ciudată, dar i sa spus că aceea este cea mai frumoasă din tot locul acel macabru. El ştia cum se numeşte locul macabru. A dus-o acolo pe Amanda după ce a căzut de pe bicicletă şi sa lovit rău de tot la picior. Dar el nu era lovit şi de ce l-au îmbrăcat în chestia aia albă…doar nu era nebun. Nu se poate! Nu a făcut nimic rău, sau aşa credea. De fapt, el a…. În locul acela erau multe persoane! Multe de tot! Şi erau prietenoase şi erau toţi îmbrăcaţi la fel şi uneori se simţeau bine acolo…În încăperea aia ciudată erau scaune, multe scaune şi oameni, mulţi oameni. Erau de fapt cei care locuiau cu ei în acel loc imens. A primit multe fonduri locul acela pentru a se mări şi pentru a mări numărul personalului. Se spune că nimeni nu a mai ieşit de acolo…nici viu nici mort. Dar el nu trebuia să ştie asta. El credea că e o situaţie puţin mai complicată şi că sunt alţi doctori decât în ziua în care Amanda s-a lovit rău de tot la picior. Rău de tot!…Amanda…
-Bună! Azi avem un nou…hmmm…un nou prieten printre noi, adică voi , adică…un nou prieten!
El era singurul care stătea în picioare. Aşa stătea şi Michel când a trebuit să spună un discurs despre cum se extinde cancerul la nivelul molecular al broaştelor de baltă. Era atât de emoţionată…Michel…
-Spune-ţi numele dragă domnule.
Punctul fix la care a ales el să îl privească era o pată de muştar de pe sacoul unei doamne care îl privea insisten.
-Numele…Cum te cheamă? Mă rog…nebun…clar…nebun. Toţi sunteţi nebuni! NEBUNI, NEBUNI , NEBUNI. NEBUNI de legat. NEBUNI, NEBUNI, NEBUNI!
Când repetă pentru a 9-a oară ,,nebun”, el îşi ridică privirea…
- O să îţi spunem Nebun 694209. Aşa deci, dragă Nebun 694209 spune-ne povestea ta, căci de asta eşti aici…aici toţi ne spunem povestea. Ha! Mă rog, doar cei NEBUNI, ca tine.
Zâmbetul crud al celei care vorbise până acum nu semăna deloc cu zâmbetul dulce şi senin al Nadiei. Nadia zâmbea mereu…Era atâ de frumoasă….Nadia…În plus cea care vorbise avea resturi de mâncare printre dinţi. Asta l-a făcut pe el să işi regăsească un punct fix.
- Povestea dragă domnule! Întâmplarea! Fapta ta nesăbuită care te-a adus aici! Nebun 694209 ai face bine să vorbeşti altfel…altfel vei vedea ce vei păţi. Noi îi spunem ,,nu primeşti desert după masă”. Ha! Ce amuzant sună! HAHAHA!
Râdea al naibii de straniu! Îl speria! Nu înţelegea de ce naiba râdea! Lui nu îi venea să râdă. Alice îl făcea să râdă. Spunea nişte glume atât de haioase cu urangutani! Erau penibile dar atât de amuzante!…Alice…
- Aşa deci… Nebun 694209 dacă nu începi să vorbeşti ,,nu vei primi desert”! HA!HAHAHA! Nebunii ceilalţi vor să audă. Vor să îţi audă glăsciorul tău susur ca apa poluată din Minesota. HA! Vrem să ne faci să plângem cu povestea ta căcăcioasă şi cu faptele tale perverse!
Nu îi plăcea cum vorbea. Punctul fix îl ţinea în loc. Este ciudat deoarece el nu este aşa! De ce o lasă să vorbească atât de urât. De ce îi spune că e nebun? Ellen nu vorbea aşa cu el! Ellen îl alinta şi îi spunea că într-o zi ,,Vom cuceri Vestul” şi alte aberaţii de genul. Dar aberaţiile alea puerile îl făceau să se simtă bine…Ellen…
-Ha Nebun 694209 s-a zis cu desertul tău! Afară! Luaţi-l de aici! Mizerie ce eşti! Lasă că te curăţam noi! HA!
L-au luat din acea sală, l-au târât pe coridoarele lungi cu gresie albă şi pe alocuri gresie neagră. Combinaţia aceea stupidă îi dădeau dureri de cap…L-au dus la subsol. Acolo mirosea urât. Poate vroiau să îl pună să cureţe podele sau cine ştie. Lui Connie îi plăcea să adune lucrurile, să le pună în ordine, să şteargă praful, dar nu folosea niciodată aspiratorul! Îi era frica de acel sunet! Îţi vine să crezi?…Connie…Dar nu a fost aşa! A fost ceva murdar, josnic şi inuman! El s-a zbătut, a ţipat şi i-au rugat să îl lase în pace! ANIMALELOR! Le spunea el. NEBUNULE! Le răspundeau ei! L-au băgat în ceva întunecos, al naibii de strâmt şi care duhnea. L-au închis acolo. Nici nu avea loc sa păşească. Aerul era murdar, plin de praf iar, locul duhnea!
-Ce naiba am făcut? Spuse el disperat.
Părul transpirat şi negru al lui Joshua ( căci aşa era strigat înainte să i-se spună Nebun 694209) îi acopereau ochii care cândva explora trupurile celor 6 femei pe care…într-un mod bizar şi extrauman, le-a iubit…Ce naiba? Asta să fi fost motivul? Nu are cum. Iubirea parcă era legală…sau nu?…Nu mai conta acum…Oricum Amanda, Michel, Nadia, Alice, Ellen şi Connuie l-au uitat şi l-au iubit….Unghiile lui zgâriau uşa din metal. Transpiraţia curgea pe faţa murdară de praful trecutului şi pacatul prezentului…
-Când o să mă scoată…Ce să fac ca să mă scoată…
Se gândea obsedant la cele 6…Oare ele să fi fost de vină?…Nu cred! Nu are cum! Câteva zile s-a hrănit doar cu gândul care îl rodea şi cu pâine uscat. Apoi l-au eliberat.
- Nebun 694209 spune-ne povestea ta!

Robo

Era ciudat. Nu încălcase nici o Lege. Ştia că nici un Tehnician nu-i făcuse vreun reglaj în acest sens. Pentru roboţi, Legile erau totul, iar Prima Lege îi interzicea să facă vreun rău unui Om. Totuşi, Stăpânul cel Mic plângea, iar jucăria sa preferată, un camion galben, zăcea distrus pe covor sub talpa lui dreaptă. Îi venea să-şi şteargă toată memoria cu care până ieri se mândrea. Îi venea să se deconecteze, dar şi asta ar fi încălcat o Lege...
- Robo, mai vii azi, râşniţă senilă ?!! Strigătul Stăpânului cel Mic l-a adus la realitate. S-a grăbit să-i ducă ceaiul, aşa cum făcea deja de 52 de ani şi 234 de zile. Visul cu camionul cel galben îi revenea cam des prin circuite în ultima vreme. Era un semn rău, mai ales că aşa ceva nu s-a întâmplat vreodată.
- Ar trebui dus la topit robotul ăsta. Am scoate bani frumoşi pe el, a spus Stăpânul cel Mic.
- Poate chiar mâine. Am văzut un model nou de robot la MegaMall, a răspuns Stăpâna cea Nouă.
Da, da, asta era: vroiau să-l deconecteze. Devenise cam încet, începuse să scârţâie când se apleca şi cel mai grav, începuse să aibă vise.
A doua zi, Stăpânul cel Mic l-a urcat în camion şi au plecat spre centrul de topire. Acolo s-a întâlnit cu alţi colegi de serie, dar nu a mai apucat să discute cu ei. Stăpânul cel Mic se grăbea să prindă noua ofertă de la MegaMall. Aşa că a păşit în cuptor, calculând suma pe care o va lua Stăpânul pentru circuitele sale din aur şi din platină.
- 21.397 de dolari ! a strigat Robo în timp ce alerta de temperatură începuse să funcţioneze.
Stăpânul cel Mic a luat banii şi s-a urcat grăbit în noul său camion galben.
Robo era trist. Abia acum a înţeles visul.
Era ciudat. Nu încălcase nici o Lege. Ştia că nici un Tehnician nu-i făcuse vreun reglaj în acest sens. Pentru roboţi, Legile erau totul...
Dar, cine era el să judece Oamenii?

_

,,Nimeni nu ne va desparţi…nimic nu ne va sta în cale…vam fi mai liberi decât păsările cerului…uite, uite iubito, Lumea se întinde sub picioarele noastre,,,hai să fugim! Da! Hai să fugim!…nu ne împiedică nimeni…nu avem ce pierde…Te Iubesc…Şi eu pe tine”

A doua zi, parfumul Ei de primăvară încă era simţit de nasul celui care a spus de atâtea şi atâtea ori ,,Te Iubesc”. Cerşafurile albe care îi înveleau trupul rece aveau urme şterse de ruj. Când se trezi văzuse biletul acele blestemat care era semnat cu un ,,T” mare şi mâzgâlit. Mai sus era scris cu litere apăsate (parcă în fugă) ,, A fost minunat, dar acum trebuie să plec”, semnat cu un ,,T” mare şi mâzgâlit.
-Ce a fost minunat? Cum adică trebuie să pleci…Hei! Stai puţin…Cum a ajuns chestia asta mică aici? O nu…,,T” mare şi mâzgâlit…e de rău…NU! NU pleca! Unde pleci?
Ecoului răsună de mai multe ori în capul său confuz, apoi se opri. Nu îşi aducea aminte ceea ce se întâmplase. Reţinea doar că au fost împreună în ,,Mali-Bar”, au fumat câteva ţigări, au băut ceva, s-au uitat în gol unul la altul iar apoi s-au trezit ca dintr-un vis fără început, iar apoi…Dumnezeu cu mila…A mai făcut el chestii asemănătoare, dar acum…acum e altceva.. Acele multe ,,Te Iubesc” însemnau ceva…El chiar o iubea….Le iubea şi pe celelalte dar pe Ea…Pentru ea nu mai ştia dacă era iubire…Nu mai simţise niciodată sentimentul acela de…de…Nu mai avuse niciodată stomacul înnodat, transpiraţia curgând şiroaie pe faţă când îî vorbea şi niciodată nu mai spuse ,,Te Iubesc” cu emoţie….
Ea, după acea seara pe care nimeni nici măcar nu îşi amintea că ar fi fost, a dispărut…sau cel puţin…A dispărut! Cu timpul Ea a fost uitată…Chiar şi de el…El i-a spus că se vor iubi mereu iar ea i-a sărutat suav buzele încordate…Eh…Ea era uitată iar lui nu îi mai păsa! În special după ziua aceea caniculară de vară…El se plimba, iar M l-a întâlnit…S-au împrietenit repede…El curios, ea misterioasă…El rock-er, ea romantică…El mediocru, ea premiantă…El chitarist, ea balerină…Ciudat, dar s-au înţeles bine, iar apoi…Buzduganul de fier a lovit zidul subţire, din carton, care despărţea prietenia lor de ceva mai mult…mult mai mult…Aşa se presupune că a început această etapă..
- Azi vreau să te duc într-un loc mai deosebit…
- Uimeşte-mă
Ajunseseră relativ repede. Au fugit pe aleea pietruită ţinându-se strâns de mână, au sărit gardul din lemn şi au ajuns la baza unei scări metalice pe care au urcat-o cu grijă. Au ajuns pe acoperişul plat, înconjurat de o margine din beton, nu prea înaltă. De aici…
-Vedem totul…E minunat! zise M
-Ai dreptate….E super tare! De ce nu m-ai adus aici mai devreme?
-Totul la timpul potrivit, mon cher.
Se drogau cu fericire. Era un nou trend. Se spune că nu e nociv dar…Se injectau intravenos , iar drogul acţiona instantaneu asupra sistemului nervos care devenea debusolat…Aşa se spune că e fericirea, sau dragostea…Dar ei fumau dragostea…M trăgea adânc din ţigară, uitându-se insitent asupra unui punct mort găsit pe prima hartă din faţa ochilor…Dragostea se fuma în cantităţi enorme atunci…
,,Nimeni nu ne va desparţi…nimic nu ne va sta în cale…vam fi mai liberi decât păsările cerului…uite, uite iubito, Lumea se întinde sub picioarele noastre,,,hai să fugim! Da! Hai să fugim!…nu ne împiedică nimeni…nu avem ce pierde…Te Iubesc…Şi eu pe tine”
A doua zi, parfumul ei de vară încă era simţit de nasul celui care a spus de atâtea ori ,,Te Iubesc”…M dispăru iar el o uita…

Cum ar fi daca...

Cum ar fi dacă fetele nu ar fi aşa cum sunt sau aşa cum par a fi?Este ciudat pentru că în această adunătură de materie este o bucăţică din Rai dar şi o parte din Iad.Cum ar fi dacă nu ar mai exista acea continua nemulţumire?Aş putea fi ca el, dar nu sunt aşa. Aş putea fi albastru, înalt şi brunet, aş putea fi o girafă, un copilaş, cerul de deaspura sau pământul de dedesupt, aş putea fi cea mai scumpă pereche de papuci sau cel mai mare Ocean, aş putea fi un actor sau chiar un astronaut dar tot nu m-ai observa sau nu m-ai plăcea. Este o mică crimă, dar pentru care nu avem scuze. explicaţie…este un lucru greşit pentru ca nu aş mai fi eu…aş fi aşa cum doreşti tu dar tot nu m-ai place…Este bine să renunţi la acel unic ,,eu” pentru a deveni un ,,ceva” comun pentru cineva care oricum nu te observă?…Da…Nu…Dacă ea te-ar ruga ceva, tu ai ajuta-o…Dacă ea ar spune ceva, tu ai face…Dacă tu ai fi în stânga iar ea in dreapta, te-ai întoarce in dreapta. Dacă nu le-ar place sa fugă câteva minute pentru a auzi sunetul palmei ei pe pielea ta …Dacă nu ar face asta doar pentru acel scurt ,,Pleosc!” în care este atât de multă răzbunare….Dacă ar spune o minciuna despre tine, chiar daca nu este adevărată, te-ai chinui şi te-ai umili pentru a demonstra că nu este aşa. Asta ar fi doar din simplul motiv că îţi pasă…Dacă ar plânge, te-ar întrista…Dacă ar râde, te-ai simţi împăcat…Dacă ea cântă, cânţi şi tu. Apoi râde…Dacă te-ar supăra îţi aduci aminte ca, de fapt, este ea. Ea este cea care nu supără…sau aşa gândeşti. Spui că nu a fost cu intenţie şi spui ,,Scuze”…De ce scuze? Sincer nu ştiu…din cel care era supărat devii printr-o forţa inexplicabilă si involuntară …vinovatul. Chiar şi aşa…Apoi uiţi…Dacă ea ar dori ceva şi tu îl oferi nu este bun…Sau ba da…Este bun, la prima examinare. După o privire amănunţită ea realizează ca nu îndeplineşte toate standardele necesare…Dacă spune ceva rău despre ea şi tu aprobi, se supăra. Dar o aprobi pe ea…dacă asta este părerea ei…Apoi îţi ceri scuze şi spui ceea ce crezi că ar dori sa audă. Apoi ea spune,,Lasă că ştiu eu că nu crezi ce spui”…Dar cred! Şi din nou nu este bine…Dacă…Dar nici ea şi nici ele nu sunt aşa…Daca ar fi aşa, probabil cerul ar cădea, Luna s-ar rostogoli iar munţii s-ar prăbuşi în Mare. Dacă am şti mai multe despre această materie şi acest psihic, ne-am speria. Dacă ar fi altfel nimic nu ar mai fi la fel. Făra acel ,,Pleosc!” sau fara acel ,,Scuze”, probabil acum nu eram aici. Dacă ar fi altfel…dar nu este! Şi de aceea noi suntem aici…de aceea ele ne tachinează…de aceea le place sa audă ,,Ai avut dreptate”, ,,Scuze” şi în special…,,Te iubesc”…de aceea noi ne chinuim să arătăm bine, să nu mâncăm mult, să fim politicoşi…de aceea trecem neobservaţi şi primim mereu reproşuri…De accea ele exagerează şi sunt perfecţioniste…Pentru ca ele sunt ele.

473

I-se spunea Q. Era destul de inteligent pentru acea vârstă. Era chiar deştept! A mers la multe concursuri la diferite materii…La toate a câştigat câte ceva, dar era fericit! Avea chiar şi câţiva prieteni. Nu mulţi, dar erau. Era naiv…
Oare e adevărat? Oare chiar suntem programaţi să murim după cele 473 milioane de clipiri? Nu, nu are cum…Dar a dat la TV! Sigur e adevărat. Dar eu nu vreau să mor… Mie îmi plac lucrurile noi, iar la şcoală mi-au spus că oamenii clipesc mereu când văd ceva nou…Dar îmi place viaţa aşa cum este ea…îmi place să merg la şcoala, să învăţ, sa citesc, să mă întâlnesc cu cei 2 buni prieteni ai mei, să mă joc, să cânt, să călătoresc…Lumea e atât de mare iar eu nu am apucat să vizitez mai nimic! Trebuie să opresc asta! Vreau să am o viaţa lungă, lungă de tot! Gata! De acum nu mai clipesc niciodată! Voi închide ochii pentru totdeauna şi îi voi deschide DOAR la când este neapărat necesar…O dată dimineaţa ( ca sa văd răsăritul ), 10 minute la televizor, 5 minute ca să mă joc şi o dată noaptea ca să văd stelele…Dar cum rămâne cu restul? Nu ştiu…vedem noi…Acum să nu mai irosesc clipiri şi să închid mai repede ochii…Am pierdut destule clipiri pană acum.
Şi închise ochii. Acum…sărmanul Q! Cine să îi explice că se înşeală? Cine avea să ştie că el este acum singur între cei patru pereţi albi, întins în pat, perdeaua împiedicând razele solare să pătrundă în acea cameră, în mintea acelui băieţel? Vrea să îşi lungească viaţa…Doar îndrăznind să gândească asta, IT l-ar pedepsi dar el nu doar ,, se gândeşte”, el îndrăzneşte să încerce să lungească viaţa. Q era un băieţel special, cu o voinţa uluitoare şi prin faptul că încarcă să îşi lungească viţa intră pe teritoriul interzis omului, teritoriul It-ian.
Aşa…acum că am închis ochii ce fac? Devine plictisitor…Dar e benefic! Voi trăi mai mult decât oricine altcineva…Nu voi muri nicio…nicioda…niciodată…Crezând că adoarme, băieţelul se lăsă purtat de val…Halal mai eşti şi tu, Q! Imediat ce închizi ochii adormi. Halal! Dar mă rog…WOW! Asta ar trebui să fie? Universul…Universul! Iar acesta ar fi…Timpul…Timpul! Ce tare! Ce naib? De ce chestia asta se scurge aşa repede prin acest labrint din sticlă? Se înnegreşte…Dar stai! Celelalte sunt negre toate! Este prea ciudat şi prea complicat pentru mine, dar…Sunt incapabil să înţeleg timpul…Iar Universul…Universul e mare, e imens şi e complicat, foarte complicat…Dar îl voi înţelege pentru că eu voi trăi mult, mult de tot! Eu voi fi cel care va afla totul! Secretul timpului şi taina Universului…Eu!…Iar aici? Dezamăgit că este iar în camera cu pereţi albi rămâne încă puţin întins…apoi…Merg până la Beta…Mare greşeala…MARE! De ce tocmai el s-a găsit să îndrăznească să încerce să afle totul? De ce tocmai el? Sărmanul Q! Sărmanul Q!A plecat de acasă cu ochii închişi…Ştia foarte bine drumul spre Beta…Drumul trecea prin parc, iar din parc era o alee în stânga cu copacii cei mai bătrâni din acel parc…Acolo veneau rândunele şi cântau iar lui Q îi plăceau rândunelele……A mers de atâtea şi atâtea ori printre acei copaci bătrâni…Nu s-a oprit atunci când trebuia…a auzit paşii grăbiţi ai oamenilor şi a avut încredere în ei!…A avut încredere în oameni! Era sigur că dacă nu va avea voie să treacă cineva l-ar oprit! Un om, oricare ar fi fost, avea încredere în el. Iubea oamenii… Blestemaţi de oameni! Blestemaţi fiţi voi! Şi a trecut, iar omul nu l-a oprit…A trecut până la jumătate până când…FW.24.BAN mi-sa întipărit în carnea putredă…nu au mai rămas nici oasele…Şi asta pentru că a îndrăznit să încerce să afle TOTUL!

Nimic nu ma opreste sa...

Cândva, într-o zi de vară, vei găsi nişte copii care vor călători mai departe de acea pată galbenă de pe acel înveliş albastru şi mai departe de dunga care desparte marea de cer, mai repede decât albinele care vor zumzăi şi al căror zumzăit îi va speria pe unii, mai veseli decât restul oamenilor păgâni pe lângă care vor trece în drumul lor spre un necunoscut care le este atât de familiar şi atât de dorit…Aceşti copii s-au maturizat la o vârstă mult prea mică…o vârstă la care visele sunt totul, dar ei nu mai au nici măcar aceste vise. Ei aproape mereu sunt trişti sau dezamăgiţi din cauza realizărilor dar acum nu sunt aşa…Acum, în această zi , în care nu există nimeni care să le pună restricţii, să îi oblige să facă lucruri care ocupă timp şi neuroni degeaba, în care se plimbă nestingheriţi, în această zi caldă de Iulie, în care totul este atât de special şi parcă atât de nou…Ei sunt fericiţi. Sunt fericiţi şi liberi…acum visele pot deveni realitate…acum totul este posibil….acum simt fericirea. Da…fericirea! Ţi-se pare chiar atât de necunoscut? Da ştiu cât de ocupată ai fost în ultima vreme, dar eşti ocupată mereu! Hai nu mă lua cu din-astea! Ce acte importante? Ce contract cu R.I.C.H? Mă faci să fiu atât de…Chiar nu mai ţii minte povestea noastră…povestea aia ciudată cu noi…în acele zile de vară….după un an întreg de efort depus şi de timp consumat cu toate fleacurile, când noi de fapt vroiam să mergem la munte care…sau la mare…da…ţie îţi plăcea atât de mult acolo…acele zile de Iulie în care ne simţea atât de liberi…ne simţeam stăpânii tuturor…noi controlam Soarele, norii…chiar şi marea…Mai ştii cum visam noi un an întreg la acele zile în care puteam fi noi, dar apoi mereu ne spuneam că mai avem multe teze de luat, multe teste de dat, multe ascultări în faţa clasei de suportat şi…şi în special eu trebuia să suport să fiu departe de tine. Dar apoi tu spuneai că vom trece şi peste blestematul acesta de an şi că apoi putem fugi…apoi întindeai mâna spre mâna mea…Mai ştii cum fugeam? Nu fugeam departe, dar fugeam. O mai ştii pe tanti Florea care ne chema la ea în ogradă şi ne compara cu Fina şi Finus din poveştile ei cele vechi?…Da…mereu după ce ne gândeam la Iulie ne luam cu altele şi apoi…Da…bine…dacă este atât de important răspunde…Eu mereu mă gândesc la acele zile de Iulie în care…NU!…oricine ar zice că le pierdeam ca idioţii stând şi uitându-ne la valuri sau la câmpii…se înşeală…Iulie era cea mai frumoasă parte din an în care chiar simţeam că fac ceva important…Eu sunt singurul care se mai gândeşte la asta, eu eram singurul care visa mereu, eu sunt singurul care nu a uitat şi nu voi uita…pe mine nu mă va opri nimeni să visez şi să mă gândesc la ce a fost şi la ce va fi…nimeni nu mă va opri niciodată să trăiesc Iulie călătorind departe de acest loc bleste…ParararaPAM!ParararaPAM!…
-Alo, da! S-a anulat? Este în Mai? Adică…Nu. Nu pot!…Nu, scuzaţi-mă…bineînţeles că pot lucra în birou toată luna Iulie, doar să aibă aer condiţionat….
Îi plăcea să adune scoici…

Condamnare

Am o chitară deschisă /O foaie nescrisă…”Bună dimineaţa…Dormi…,,Şi praf de stele/Pe hainele mele…”Bună dimineata…Încă mai dorm.Soarele inca nu se vede de dupa blocul gri din fata geamului.Ma dau jos din pat, imi pun papucii rupti in picioare, deschid zgomotos usa de la camera apoi cea de la baie.Ma spal pe dinti, ma uit in oglinda, incerc sa schitez un zambet dar nu reusesc. Ma imbrac cu aceiasi blugi ca si ieri si imi pun tricoul cel negru, patat cu ceva…lipicios. Am intarziat. Pe drum imi cumpar un covrig tare si vechi de la brutaria din drumul spre scoala si o vad pe frumoasa mea colega. Du-te la ea si…spune ,,Salut!”…pune piedica…
-Buna! Spun eu fericit cu un zambet ciudat.Ce mai faci?
-Cu mine vorbesti?
-Da.
-Pai tocmai vorbeam cu fetele…nu vezi?
-Aaaaa…atunci…vorbim la scoala…Pa! Din nou, fara sa vreau,imi apare acel zambet ciudat…
Si mi-am continuat drumul….,,A vorbit cu mine!”
-Ratatul…spuse ea cand eu eram prea departe pentru a o auzi.
Am ajuns la scoala…cred ca incep sa ma trezesc. Max este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei dar, in ultimul timp se comporta cam ciudat. Nu cred ca e de la tigari, deoarece fumeaza de mult timp si nu a avut niciodata ceva, nici acasa nu are probleme, fetele il iubesc, el le iubeste. Ma rog…El este spanchi…Adica poarta o pereche de pantaloni rupti in genunchi si foarte foarte foarte lungi, are papuci colorati, un tricou specific lui si un fular.Da, ciudat…dar el este spanchi,deci trebuie sa se imbrace adecvat. Azi ma astepta in fata intrarii din scoala impreuna cu ceilalti baieti.
-Salut…
-Salut, raspund ei unul cate unul
-Hei ce spui? Ai chef de ceva nou,,,ma intreaba Max.
Nu,e de rau….du-te ratatule nu ai ce pati!
-Da!raspund fericit eu
-O.K.Urmeaza-ne
Cunosc drumul…Da.E clar.Nu este bine.Sper ca nu este ceea ce cred eu…
-O.K.Din moment ce esti aici tot ce vei vedea, vei auzi si vei face ramane intre noi altfel….
Hopa!S-a sunat!Vom intarzia la ora!….Lasa ora!Acum devii si tu spanchi!
-O.K.
Sa nu fie ceea ce cred eu, sa nu fie ceea ce cred eu,sa nu fie ceea ce cred eu…
-Incerci?…si intinde ceva asemanator cu…O DOAMNE!NU!
-A-ti inebunit?!?!?VA DROGATI?AICI?DE UNDE AVETI ASTA?ARUNCA-LE!ARUNCA-LE ACUM!
-Ti-am spus eu…spus Rex…este un ratat!Nu putem avea incredere in el!Si totul e doar din vina ta Max!Tu l-ai adus aici!
-Ai rabdare!Prietene….amice…gandeste-te bine…Devii si tu unul dintre noi!Daca esti de-al nostru o sa faci doar chestii calumea! Fetele o sa fie nebunite dupa tine! O sa devii popular! O sa te distrezi! Stii ce calumea e senzatia?Nu!Nu stii….incearca doar…
Nu stiu ce este cu mine…de ce nu fug…Mai bine ai pleca acum…Lasule…imi este rusine?!?Dar eu nu vreau sa fiu spanchi…eu vreau sa fiu eu…un elev oarecare, normal, care vrea sa faca facultatea de medicina si sa ajunga un doctor celebru…Dar stai…ce inseamna a fi normal?Daca asta inseamna a fi normal…NU!Ai vazut atatea filme, atatea documentare , atatea vieti distruse din cauza unui praf!Da…dar in filme oamneii se simteau bine…aveau ma multi bani decat ar avea un doctor care termina medicina…NU!Nu ai de ce sa faci asta!Iti distrugi toata viata intr-o secunda!Da…dar acea secunda va fi minunata…NU!Este doar o secunda!Ai toata viata inainte!Ai milioane de secunde inainte!Da…dar acele secunde nu vor fi minunate…NU! Dar vor exsta si secunde minunate !Multe nu doar una!Da…dar nu la fel de minunate…
-Hai!Te hotarasti azi?…spuse nervos Rex
-Lasa-l sa se gandeasca…spuse Max
Uite…uite de exemplu la Max…ce elev bun era si ce a ajuns acum!Ce a ajuns acum?Un spanchi!Ce e un spanchi…doar pantaloni rupti si papuci colorati?Nu! Este un drogat!Nu vorbi asa…este prietenul tau...Este o persoana care isi traieste viata!Care se distreaza!Si eu vreau sa ma distrez…NU!Te vei distra mai incolo…acum du-te la ore!RAMAI!DU-TE!RAMAI!DU-TE!RAMAI!DU-TE!
-Da.
Asa…vezi baiatule ca poti sa fii calumea?!?
Apoi nimic nu a fost la fel…dupa prima doza I-a fost foarte rau…cu timpul organismul s-a acomodat cu noile lui placeri…si a inceput sa vrea…si sa vrea…si sa vrea din ce in ce mai mult pana cand nu a mai avut.A ucis doua femei pentru bani…pentru droguri.O viata intreaga distrusa intr-o secunda…sute de planuri naruite intr-o doza…A fost si o perioada frumoasa pentru el…avea tot ce isi dorea un adolescent spanchi…pantaloni rupti,papuci colorati , un tricu si un fular.Aaaa…te intrebi de ce scriu la persoana a III-a…Hmm…Nu…era doar o banuiala ca cineva asculta sau citeste asta…Ma rog…pentru un posibil cititor…Eu nu mai sunt eu….eu am devenit el….nu mai am stapanire pe corpul meu…de fapt nu mai am stapanire pe nimic…momentan sunt aici…sus…daca te uiti o sa vezi ceva….ei bine sunt si eu pe acolo…si am scris asta ca sa te previn…

,,Am o chitara deschisa/O foaie descrisa/Si praf de stele pe hainele mele/Si incerc/Sa nu uit/Sa nu vad sa cobor dintre ele/Spune-mi oare mai stii cum a fost/ primul inceput/ primul vis pierdut/Stii cate trepte au ramas/ de uracat?/Spune-mi oare mai stii cum a fost/ primul pas gresit/ primul reusit/ spune stii cate au mai ramas /pana azi?”