Eu am fost cadoul tău de fată mare.
Am fost dăruit ție, fără ambalaj, fără felicitare de aniversare.
Dar nu de prietenii tăi.
În niciun caz de mama sau tatăl tău.
M-ai primit de la mine.
M-ai prins la gât cu grijă, iar apoi nu m-ai mai dat jos.
Eram lănțișorul tău de … mai prețios decât diamantul!
Am fost purtat de tine peste tot.
Unde erai tu, eu te urmam.
Eu stam la gâtul tău,
Tu mergei și te mândreai în secret, sunt sigur de asta!
Și îți făcea plăcere și acum, orice ai zice sau dezice, ți-e dor!
M-am plimbat prin trecutul tău,
M-ai luat cu tine în dușul tău.
M-ai plăcut mult și astfel m-am transformat din lănțișor în…
Eram colierul tău.
Dar nu de aur sau metal,
Nici de bijuterie sau coral,
Eram colierul tău invizibil și cald, în care încăpeam și ne-am cuibărit de atâtea ori
Amândoi.
Dar într-o noapte, fără să știu, fără să vrei,
Cineva te-a udat în somn și a doua zi
Aveam pete de … rugină.
,,Eh, se curăță”
Dar tu… aveai griji?!?
,,Eh, o să treacă!”
Niciodată nu am înțeles… griji-rugină-somn. Stropitorul!
Să fi fost fată, să fi fost băiat, împărat sau nevertebrat?
Nu contează!
Am ruginit iar tu te-ai speriat.
Începeam să-ți las urme pe piele, în carne.
Odată cu rugina, eu am intrat până la tine în sânge, nuclei și neuroni.
Eram peste tot în tine și cu tine, te !
Te speriai.
Eu eram în tine și astfel tu nu mă vedeai, dar!
Ciudat. Nici nu mă mai simțeai.
Recunosc. E vina mea. Am plecat de la gâtul tău.
De acolo unde m-ai pus tu când m-am dăruit.
Cu rugina în celulele tale și cu mine care m-am strâns atât de mult în jurul gâtului tău încât am intrat prin piele, carne, sternocleidomastoidian, am ajuns să-ți ornez coloană vertebrală.
Mi se părea că-ți șade bine…
Și am început să mă transform
Din îndrăgostit abstract în fier forjat.
Din fier forjat în aluminiu. Din aluminiu în lanț, în dublu lanț, în dublu lanț ruginit, care trage în jos, care atârnă urât. Pandativul inimă-jucăușă s-a preschimbat în bolovan-pietros.
Te duream.
Venise vremea să plec. Mi-ai dat drumul. Simplu.
Ai luat un ferăstrău și ai început să mă tai.
M-ai rupt cu ușurință și cu eleganță. Fără lacrimi sau mesaje.
Nici măcar nu ai făcut multă mizerie.
Dar eu,
Eu am refuzat să plec.
Aici era problema!
Lanțul tău, adică eu, eram și sunt format din doi.
Tu și celălat. Tu m-ai tăiat, ai rezolvat. Eu am rămas. Adânc.
Și am tras, am tras de tine!
M-am urîțit, am prins mușchi și lichene,
Rugină șapte straturi,
În mine s-au cuibărit acum doi. Alții doi. Unul care râde de mine și unul care mă compătimește.
Ne-am împrietenit când tu nu erai acasă.
Nu am putut să-ți dau drumul.
Dar am încercat, pentru Dumnezeu!
Pentru mine! Pentru tine!
Nu pot să mă topesc în neant, nu pot să mă desprind. Nu îmi trebuie o renaștere ca a păsării Phoneix și nici nu pot avea una.
Nu pot nici să atârn greu de gâtul tău căci te vei sufoca și nu vrem asta.
Nu am puterea să te las să pleci, să îți dau drumul. Nu eu te țin în lanț.
Uită-te puțin în jos. Pune mâna la gât. Ce simți?
Nimic?
Atunci du mâna pe obrzul drept.
Pe cel stâng?
Pe pavilionul urechii?
Mama, tata, bunica, bunicul și întâmplarea m-au învățat să mă bat.
Nu m-au învățat CUM să dau drumul și nimeni nu mă poate învăța acum.
Nu vreau să ma iubești din milă. Nu am nevoie de compasiunea și părerea ta de rău.
Nu mai am nevoie de nimic.
De aproape nimic.
De tine.
