O, drace, nu pot să cred că-ți spun asta
Nu cumva să negi
Să nu minți că nu vrei să mă vrei!
Oricum nu contează.
Vreau să ai nevoie de mine, drace!
Să simți că mereu trebuie să fiu eu acolo.
Să simți că urmează să te îndrăgostești.
Să vezi barajul care stă să se rupă,
Apa care stă să te înece,
Să te agiți pentru că știi ce urmează,
Dar să te bucuri că niciodată, niciodată nu a mai fost la fel.
Să știi că o să se rupă barajul, că apa o să te ia pe sus, să știi că nu poți face nimic să împiedici asta
Și să aștepți.
Să simți că mereu când vibrează telefonul, ți se topesc genunchii.
Închizi ochii și te rogi
Dă, Doamne, să fie Dracul!
Să simți lilieci în stomac atunci când nu sunt eu
Și un par în gât atunci când sunt.
Vreau să te gândești la mine. Nu de 100 de ori pe secundă.
De 666 ori pe secundă.
Sau 999. Sau 6666.
Vreau să nu mănânci ca să te hrănești din complexa mea amintire.
Vreau să te machiezi, să mergi, să dormi, că cânți și să te dezbraci doar pentru mine.
Vreau să-mi faci masaj și clătite.
Vreau să-mi pui sos pe pizza.
Vreau să îmi decojești fructele cu coajă și să scoți sâmburii din fructele cu sâmburi.
Vreau să ai sute de melodii pe care să le fredonezi și să ți-se facă piele de găină
Gândindu-te la mine.
Să fiu în memoria ta nu un zeu.
Ci eu.
Să nu te superi atunci când miros a usturoi.
Să te trezești cu mine, să adormi cu mine. Să dormi cu mine. Să mergi cu mine.
Iar eu să nu fiu acolo, neapărat.
Să mă speli pe burtică și să te joci cu părul meu.
Să-mi spui că sunt slab, dar puternic.
Să crezi când spui asta.
Să îți placă Knife doar pentru că mie îmi place Knife.
Să mă lingușești.
Să știi când să te oprești.
Să vii să mă vezi, drace!
Să tremuri așteptându-mă, dar nu de vânt sau crampe, ci dinăuntru.
Să aplauzi.
Să nu te saturi.
Să fii rea.
Să mă alinți, dar nu în public.
Să ai răbdare și să mă aștepți.
Să te simți norocoasă.
Eu să fiu gândul tău.
Vreau să mă desenezi pe caiete, să scrii numele meu în nisip și apoi să-l șteargă valul.
Să te gândești la mine atunci când îmi vezi inițialele.
În fiecare om să vezi o parte din mine dar doar eu să te pot mulțumi.
Să fii fericită și tristă în același timp.
Să fii fericită că sunt lângă tine, că mă iubești, că mă poți atinge.
Să fii tristă pentru că nu-ți ajung mâinile să mă sărute, buzele să mă îmbrățișeze, inima să mă iubească.
Să fii și mai tristă când te vei gândi că voi pleca cândva sau că voi muri cândva. Că vei fi iar singură.
Să te uiți la ceas și să numeri pe degete câte ore atâtea litere.
Să sfârteci orele care sunt în plus și să dăruiești de la tine, ore care lipsesc, doar ca să ajungă ceasul la litera numelui meu. Prenumelui. Numelui. Sau chiar celui de-al doi-lea prenume.
Să te bucuri, drace!
Să te bucuri de dovada pe care Universul a dat-o că suntem făcuți unul pentru celălalt.
Ce întâmplare stranie!
Chiar și în ceas, tu vezi numele meu!
Să aștepți Ora.
Să știi când pot vorbi la telefon și atunci să mă suni.
Să știi unde sunt și când.
Să ma spionezi.
O, da!
Vreau să mă spionezi
Doar pe facebook.
Vreau să intri, să verifici profilul, notificările, mesajele, dacă e ceva nou.
Să te întrebi de ce nu e ceva nou.
Vreau să știu că mă spionezi.
Vreau să ai nevoie de dovezi ca să știi că trăiesc.
Vreau să mă întrebi, să îmi dai
Dar în niciun caz tot.
Să fii curioasă.
Să-i uiți pe toți înafară de mine.
Să le uiți pe toate înafară de mine.
Pe cer să vezi scris numele meu.
Să crezi că sunt supărat dacă nu îți răspund la mesaje.
Dacă nu ai baterie la telefon, să mă anunți.
Să ai fantezii cu mine. Doar cu mine. Poate și cu tine. Dar cu mine în special.
Să-ți faci griji pentru mine că aș putea să-mi fac griji pentru tine.
Vreau să mă înțelegi.
Vreau să îți dau voie să mă judeci frumos.
Numai eu să exist
Numai în mine să crezi
Să nu plângi, drace!
Vreau să-ți faci planuri
Vreau să pot să îți dau drumul
Vreau să pot să îți zic nu.
miercuri, 7 decembrie 2011
luni, 14 noiembrie 2011
Amoure
Ilustrez par des exemples: la famille de mots de: ami, amour, jeune, riche ou vie (au choix).
Amour:
Am căutat în Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez cuvântul amour dar acesta lipsea. Am citit toată pagina din dicționar de câteva ori ca să ma asigur că nu este doar imaginația mea. Am descoperit cuvinte cum ar fi amocher, amodier, amoindrir, amollir, amollissements, amplitude, ampoule dar nicăieri cuvântul amour. M-am dus la mama să-i arăt că în Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez, un cuvânt lipsește.
-Uită-te puțin aici.
-Ce?
-Ce lipsește?
-De unde să știu ce lipsește!?!
-Lipsește cuvântul ameurrr.
-Ce lipsește?
-Amoure.
-Zi, măi odată ce vrei!
-Nu este măi cuvântul amor. Sau cum se spune. A-m-o-r.
-Ahaaaa. Și ce sunt eu de vină?
M-am dus la tata să-I arăt.
-Uite! În dicționarul francez-român nu apare cuvântul ameurrr.
-Ce n-apare?
-Amoure.
-Ce vrei de la viața mea?
-Nu apare măi cuvântul amor. Uite. Apare amollissements după care amplitude. Au sărit peste amor.
-Mda. Și? Ce? Nu știi să-l scrii? A-m-o-u-r.
-Știul să-l scriu da’ zic și eu că e important și lipsește.
-Da. Cel mai important.
-O fi.
Nu înțelegeam cum au putu să uite să-l treacă pe amour. M-am gândit că o fi fost autoare frustrată și așa a vrut să se răzbune pe soțul care a părăsit-o cu doi copii mici și încă unul în burtă, fără mâncare și cu datorii, în timp ce părinții ei erau bolanvi și unul dintre ei abia operat și era în spital. Nu știu. Zic. Dar ce vină am eu? Poate că din cei 60 de lei dați pe Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez , 59 erau pentru cuvântul amour. Sau poate nu, dar 0,005 bani tot erau și pentru cuvântul ală, nu? Și în plus, când a fost corectat, corectorul chiar nu a văzut că lipsește l’amour? Dacă eram un francez care voia să știe ce e amour și așa nu pot afla și o să rămân în singurătate toată viața? Și sunt francez! O să râdă tot poporul cu strămoș și ne-născuți de mine că nu știu ce e amour. Dar chiar și român fiind. N-nțeleg.
Am sunat la editură. Mi-au zis că se vor interesa. În dicționarul în care au căutat nu era nicio problem. L’amour era fix la locul lui între amollissements și amplitude. Mi-au spus că dacă țin neapărat să vin la redacție ca să vadă care e problema. Da! E neapărat.
La redacție mi-au zis că le pare rău ca îmi lipsește amour-ul din dicționar, că acum nu îl mai pot insera, dar că pot cumpăra noua ediție a Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez care are cu siguranță și l’amour. Dar eu voiam ameurrr în dicționarul meu, pe care l-am cumpărat și din care îmi lipsește. Fiind în București, am aflat ușor adresa Mariei Brănescu, la care m-am dus acasă. Am aflat că e moarta de 4 ani. Fiica ei e moartă de 10, soțul de 17 dar e bine că o nepoată mai era în viață încă.
Nepoata Mariei Brănescu era o fată....minunată. Nu cred că o pot descrie pentru că îmi lipsește un cuvânt din vocabular. Din dicționar. Pe șleau, m-a dat peste cap, am făcut în aer 3 rotiri, am staționat 2 secunde și am aterizat pe călcâie. Adică m-am amour, cred.
După câțiva ani buni, după ce ai aflat cum am cunscut-o pe maică-ta, pot să te rog, fiu nebun ce ești, să nu te răzbuni și să nu tai. Lumea nu se oprește în loc că nu ai tu în dicționar amour. Lumea nu se oprește nici când e mai rău. În general, lumea nu se oprește. Ce nevoie ai tu să scrie în dicționar amour? O fi da, un substantiv important. Dar ești băiat mare. O să înțelegi curând.
Amour:
Am căutat în Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez cuvântul amour dar acesta lipsea. Am citit toată pagina din dicționar de câteva ori ca să ma asigur că nu este doar imaginația mea. Am descoperit cuvinte cum ar fi amocher, amodier, amoindrir, amollir, amollissements, amplitude, ampoule dar nicăieri cuvântul amour. M-am dus la mama să-i arăt că în Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez, un cuvânt lipsește.
-Uită-te puțin aici.
-Ce?
-Ce lipsește?
-De unde să știu ce lipsește!?!
-Lipsește cuvântul ameurrr.
-Ce lipsește?
-Amoure.
-Zi, măi odată ce vrei!
-Nu este măi cuvântul amor. Sau cum se spune. A-m-o-r.
-Ahaaaa. Și ce sunt eu de vină?
M-am dus la tata să-I arăt.
-Uite! În dicționarul francez-român nu apare cuvântul ameurrr.
-Ce n-apare?
-Amoure.
-Ce vrei de la viața mea?
-Nu apare măi cuvântul amor. Uite. Apare amollissements după care amplitude. Au sărit peste amor.
-Mda. Și? Ce? Nu știi să-l scrii? A-m-o-u-r.
-Știul să-l scriu da’ zic și eu că e important și lipsește.
-Da. Cel mai important.
-O fi.
Nu înțelegeam cum au putu să uite să-l treacă pe amour. M-am gândit că o fi fost autoare frustrată și așa a vrut să se răzbune pe soțul care a părăsit-o cu doi copii mici și încă unul în burtă, fără mâncare și cu datorii, în timp ce părinții ei erau bolanvi și unul dintre ei abia operat și era în spital. Nu știu. Zic. Dar ce vină am eu? Poate că din cei 60 de lei dați pe Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez , 59 erau pentru cuvântul amour. Sau poate nu, dar 0,005 bani tot erau și pentru cuvântul ală, nu? Și în plus, când a fost corectat, corectorul chiar nu a văzut că lipsește l’amour? Dacă eram un francez care voia să știe ce e amour și așa nu pot afla și o să rămân în singurătate toată viața? Și sunt francez! O să râdă tot poporul cu strămoș și ne-născuți de mine că nu știu ce e amour. Dar chiar și român fiind. N-nțeleg.
Am sunat la editură. Mi-au zis că se vor interesa. În dicționarul în care au căutat nu era nicio problem. L’amour era fix la locul lui între amollissements și amplitude. Mi-au spus că dacă țin neapărat să vin la redacție ca să vadă care e problema. Da! E neapărat.
La redacție mi-au zis că le pare rău ca îmi lipsește amour-ul din dicționar, că acum nu îl mai pot insera, dar că pot cumpăra noua ediție a Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez care are cu siguranță și l’amour. Dar eu voiam ameurrr în dicționarul meu, pe care l-am cumpărat și din care îmi lipsește. Fiind în București, am aflat ușor adresa Mariei Brănescu, la care m-am dus acasă. Am aflat că e moarta de 4 ani. Fiica ei e moartă de 10, soțul de 17 dar e bine că o nepoată mai era în viață încă.
Nepoata Mariei Brănescu era o fată....minunată. Nu cred că o pot descrie pentru că îmi lipsește un cuvânt din vocabular. Din dicționar. Pe șleau, m-a dat peste cap, am făcut în aer 3 rotiri, am staționat 2 secunde și am aterizat pe călcâie. Adică m-am amour, cred.
După câțiva ani buni, după ce ai aflat cum am cunscut-o pe maică-ta, pot să te rog, fiu nebun ce ești, să nu te răzbuni și să nu tai. Lumea nu se oprește în loc că nu ai tu în dicționar amour. Lumea nu se oprește nici când e mai rău. În general, lumea nu se oprește. Ce nevoie ai tu să scrie în dicționar amour? O fi da, un substantiv important. Dar ești băiat mare. O să înțelegi curând.
vineri, 21 octombrie 2011
?
Dacă aș fi fată cred că aș înțelege. Chiar și așa aș veni la tine alergând. M-aș sui în autobus și tot drumul m-aș gândi ce o sa zic și cum o să fie. Aș asculta la mp3 toate melodiile care îți plac și ție și aș zâmbi tot drumul. Nu aș lăsa pe nimeni să stea lângă mine, să-mi invadeze ci-ul. M-aș uita pe geam și mi-aș închipui cum am alerga noi, două nebune pe câmp, călcând peste toată recolta oamenilor care s-au străduit să o sădească. Am alerga și am vedea la rândul nostru autobusul în care stă o fată singură cu căștile în urechi, care zâmbește și se uită la noi. Am arăta la tot câmp, și grâului și porumbului și florii soarelui că noi două suntem fericite și ca nu știm dacă ne iubim, dar că ne simțim și că în sfârșit ne putem atinge și ține de mână. Că ne putem mirosi parfumurile dulci. Al tău ar fi mai înțepător și cu el ai străpunge până dincolo de sânge și mirosul meu și pielea mea și ochii mei și mirosul de pământ și bălegar și nori și cer și cu toții ar fi invidioși pe mine! Dar mi-am dat seama că nu vom face asta. Mi-am luat tocuri. M-aș uita mai degrabă la cer și aș modela un nor cu fața ta pe care am văzut-o în atât de puține poze, atât de multe ori. Ceilalți nori, cu toții ar vrea să fie și ei o parte din tine. Tu, cea cu chip de nor mi-ai spune că sunt la o distanță de tine, cea cu chip de fată, cea mai frumoasă, de doar 2 ore și 27 de minute. Eu aș zâmbi și aș sări din scaun, aș spune să se oprească autobusul, aș ieși din autobus, pe stradă și aș zbura cu părul meu blond și lung, pus pe bigudiuri încă de cu o seară înainte, seara în care mi-ai spus să nu mai vin la tine, pentru că îți este frică și bla bla, aș zbura până la tine doar să te îmbrățișez și să te sărut, pe tine chip de nor al fetei mele! Dar mi-am dat seama că nu am cu ce să zbor. Ți-am făcut o prăjitură cu nucă... mi-ai spus că-ți place nuca. Și asta tot ieri am făcut-o. Am pus un ingrdient secret. Un fir din părul meu, cel nebuclat, tocat mărunt, îmbibat în rom și scorțișoară, că se asorteze cu nuca. Astfel mereu voi putea fi cu tine și în tine. Îți vei da seama de asta când ma voi întoarce acasă, tot cu autobusul, dar mâine. Of! Ce zi tristă va fi mâine când ne vom despărți după ce ne-am întâlnit abia pentru prima dată! Nu vom plânge la plecare pentru că ni s-ar scurge rimelul și pentru că ne vom revedea peste două săptămâni. Voi veni la tine în fiecare sâmbătă și voi fi a ta toate săptămânile pe care le voi mai avea. Și sper să fie multe! O, Doamne! Sper să fie multe! Peste un an voi veni la facultate în Iași, deci voi fi a ta, vie, carnal mereu. Dar mi-am dat seama că mă întristez degeaba. Că abia am pornit la drum, că mai am mai puțin de o oră până când ne vom încleșta. Nu știu ce îți voi zice. Sunt sigură că și tu ești emoționată acum și că deja mă aștepți în autogară, cu o baclava, pentru că știi că și mie îmi place nuca. Și știu că nici tu nu ai putut dormi toată noaptea pentru că te-ai gândit la mine. M-aș gândi să te sun, să te întreb dacă ai uitat cumva că vin, asta doar așa ca să mă alint, dar mi-am dat seama că atunci când vei auzi soneria ai tresări, ai spera să fiu eu, inima s-ar opri pentru o miime de secundă iar apoi ar începe să sară, aproape să iasă din piept, și ea dorind să ajungă la mine, ai vedea că sunt eu și te-ai emoționa. Dar mi-am dat seama că daca emoția s-ar acumula, mai mult decât s-a acumult în aceste 2 luni de vorbit nu față-n-față, iar când ne-am întâlni, adică în 30 de minute!, totul va revărsa, ca și apa ținută de un dig. Mi-aș da seama că am intrat în oraș. Încep să am emoții foarte mari. Nu pot crede că momentul ăsta chiar e momentul ăsta. Că suntem atât de nebune încât chiar facem asta. Aș mesteca niște gumă cu pepene și m-aș reparfuma. Închid mp3-ul. Bag căștile în geantă. Mașina se oprește. Nu mă uit pe geam încercând să te caut pentru că ȘTIU că ești acolo! Nu pot să cred că am m-am ridicat de pe scaun și că nu mai visez. Nu mai simt podeaua, nu simt cu cobor scările, nu mai simt aerul de afară care îmi intră în plămâni. Dar tu nu ești aici. Nu e nicio problemă. Oricum voiam să mă duc până la baie. Chiar, dacă îmi amintesc bine ai zis că e posibil să întârzii un pic. Că ai ceva de făcut pentru facultate. Sau nu? A. Ai zis că nu mai vrei să ne întâlnim. Că ți-e frică și bla bla. Parcă așa ai zis. Dacă aș fi fată probabil aș înțelege. Dar nu sunt!
miercuri, 19 octombrie 2011
Imortal
Mamă? Tată?
Mie nu! Mie nu! Mie nu! Mie nu mi-e frică!
Mie nu mi-e frică de ce o să fie și de ce a trecut!
Mie nu mi-e frică de moarte
Pentru că știu că voi și oamenii pe care îi cunosc nu vor muri niciodată
Pentru că sunt ai mei și îi cunosc.
Chiar dacă locuiesc prin alte locuri,
Chiar și așa ei sunt și în creierul meu și așa nu o să moară nimeni niciodată!
Suntem nemuritori! Și voi dar și eu. Așa ca moartea nu mă sperie.
Nu mă sperie nimic pentru că știu că sunt
Fiul mamei mele și
Băiatul tatăul meu și
Frățiorul fratelui meu.
Uite! Știu că sunteți ai mei, deci nu are de ce să-mi fie frică!
Azi am învățat de la Cioran și de la tata că totul este vid
Adică că raza unui nucleu este de 10-15 m și că este de 0,01 din raza atomului
Și că între este vid! Adică toată materia este vid! Adică nimic!
Cum să te sperie un nimic? Voi vă dați seama că stăm pe nimic, mâncăm nimic și că suntem nimic?
Cum să te sperie nimic, măi mamă?
Iar ceea ce suntem (tot tata mi-a spus), suntem o proiecție.
Deci tot nimic!
Iar Dumnezeu e bun!
Există și e bun! Dumnezeu vine de la EU, deci e și conștiiță
E și altele.
Nu vă temeți mamă și tată, pentru că nici eu nu mă tem!
Știu că există și rău și bine!
Știu că îi am pe Hamlet și pe Oflelia în mine!
Și toți avem de toți. Suntem ca niște sertare mari, mari de tot
Mai mari decât blocul
Și avem în noi tot de ce avem nevoi pentru a trăi!
Ba chiar mai mult!
Și frică și frig. Și mândrie și prejudecată. Avem tot!
Poate că e mai mult rău ca bine, tată,
Dar eu pot schimba asta!
Și cât de greu poate fi?
Doar eu sunt bun, așa-i?
Și ceilalți voi fi buni dacă suntem buni cu ei!
Așa-i?
Și mai avem și vise atât de multe și de frumoase
De care nu trebuie să ne temem!
Putem face de toate, pentru că avem în noi de toate.
Dumnezeu a avut grijă de noi!
Uite, poți și să greșești. Că oamenii greșeșc.
Ca și cum ai mânca lapte împreună cu pepeni!
După pe mine mă doare, pe nimeni altcineva
Și nu trebuie să fiți voi triști, pentru că a doua oară nu cred că mai fac.
Chiar dacă mi-a-ți zis și voi...
Și nici de maturitate nu mi-e frică!
Maturitate o fi ceva ca uitarea și nu mi-e frică
Pentru că nu sunt singur!
Așa-i?
Mamă? Tată?
Mie nu! Mie nu! Mie nu! Mie nu mi-e frică!
Mie nu mi-e frică de ce o să fie și de ce a trecut!
Mie nu mi-e frică de moarte
Pentru că știu că voi și oamenii pe care îi cunosc nu vor muri niciodată
Pentru că sunt ai mei și îi cunosc.
Chiar dacă locuiesc prin alte locuri,
Chiar și așa ei sunt și în creierul meu și așa nu o să moară nimeni niciodată!
Suntem nemuritori! Și voi dar și eu. Așa ca moartea nu mă sperie.
Nu mă sperie nimic pentru că știu că sunt
Fiul mamei mele și
Băiatul tatăul meu și
Frățiorul fratelui meu.
Uite! Știu că sunteți ai mei, deci nu are de ce să-mi fie frică!
Azi am învățat de la Cioran și de la tata că totul este vid
Adică că raza unui nucleu este de 10-15 m și că este de 0,01 din raza atomului
Și că între este vid! Adică toată materia este vid! Adică nimic!
Cum să te sperie un nimic? Voi vă dați seama că stăm pe nimic, mâncăm nimic și că suntem nimic?
Cum să te sperie nimic, măi mamă?
Iar ceea ce suntem (tot tata mi-a spus), suntem o proiecție.
Deci tot nimic!
Iar Dumnezeu e bun!
Există și e bun! Dumnezeu vine de la EU, deci e și conștiiță
E și altele.
Nu vă temeți mamă și tată, pentru că nici eu nu mă tem!
Știu că există și rău și bine!
Știu că îi am pe Hamlet și pe Oflelia în mine!
Și toți avem de toți. Suntem ca niște sertare mari, mari de tot
Mai mari decât blocul
Și avem în noi tot de ce avem nevoi pentru a trăi!
Ba chiar mai mult!
Și frică și frig. Și mândrie și prejudecată. Avem tot!
Poate că e mai mult rău ca bine, tată,
Dar eu pot schimba asta!
Și cât de greu poate fi?
Doar eu sunt bun, așa-i?
Și ceilalți voi fi buni dacă suntem buni cu ei!
Așa-i?
Și mai avem și vise atât de multe și de frumoase
De care nu trebuie să ne temem!
Putem face de toate, pentru că avem în noi de toate.
Dumnezeu a avut grijă de noi!
Uite, poți și să greșești. Că oamenii greșeșc.
Ca și cum ai mânca lapte împreună cu pepeni!
După pe mine mă doare, pe nimeni altcineva
Și nu trebuie să fiți voi triști, pentru că a doua oară nu cred că mai fac.
Chiar dacă mi-a-ți zis și voi...
Și nici de maturitate nu mi-e frică!
Maturitate o fi ceva ca uitarea și nu mi-e frică
Pentru că nu sunt singur!
Așa-i?
Mamă? Tată?
miercuri, 7 septembrie 2011
Hamlet seventeen
A da sau a nu da - iată-ntrebarea!
Mai vrednic e să-ți trăiești (suferind? ) stoinic soarta
Ce-ți stă-mpotrivă cu săgeți înmuiate-n frică și pietre,
Ori să înfrunți acest ocean de zbucium, cu nesiguranța existenței unui port
Care la mal te așteaptă cu brațele, fericirea și iubirea
Pregătite toate să-ți se posede ție,
Dar cu aplauze terminând… să mori, să dormi.
Și nu mai mult. Un somn ce duce-n continuare
Suferinței inimii, dar pune capăt atâtor, ș-atâtor
Dureri ce-s date cărnii. E-un sfârșit
De huiduieli vrednic. Da. Să mori, să dormi.
Să dormi visând, mai știi?
Căci se cuvine a cugeta:
Oare ce visuri pot apărea în acest al morții somn
Când hotu-i demult lepădat?
De frică pregetăm. Iată-ndoiala
Ce dă nehotărârii viață lungă.
Căci cine-ar suferi disprețul vremii,
Insultele mai marilor și ale sieși, al plăcerii
Ne-mpărtășit chin și asuprirea,
Dreptatea care poate niciodată n-apare – lovituri,
Pe care omul răbdător le-ndură
De la nevrednici, când el poate-ajunge
Cu o cumplită hotărâre la liniște?
O, cine povara nesiguranței-n geamăte ar duce-o
De nu s-ar teme de urmarea somnului,
De acel tărâm de la hotarul cărui
Nu mulți fericiți sfârșesc? Ea mă face
Să-ndur mai bine acestă nesiguranță
Decât, în zbor, spre altele mai rele, auzite dar
Necunoscute mie, să pornesc.
Cine ar vrea aceasta?
Acesta-i gândul care curajos mă face,
Încât culoarea hotărârii mele
Pârlește sub lumina ei cea orbitoare,
Iar acțiuni mărețe și înalte
Continuă în drumul lor nesigur și-și conturează
Astfel înfățișarea de acțiuni și nu doar cugete.
Dar liniște, vine Ofelia!
Mai vrednic e să-ți trăiești (suferind? ) stoinic soarta
Ce-ți stă-mpotrivă cu săgeți înmuiate-n frică și pietre,
Ori să înfrunți acest ocean de zbucium, cu nesiguranța existenței unui port
Care la mal te așteaptă cu brațele, fericirea și iubirea
Pregătite toate să-ți se posede ție,
Dar cu aplauze terminând… să mori, să dormi.
Și nu mai mult. Un somn ce duce-n continuare
Suferinței inimii, dar pune capăt atâtor, ș-atâtor
Dureri ce-s date cărnii. E-un sfârșit
De huiduieli vrednic. Da. Să mori, să dormi.
Să dormi visând, mai știi?
Căci se cuvine a cugeta:
Oare ce visuri pot apărea în acest al morții somn
Când hotu-i demult lepădat?
De frică pregetăm. Iată-ndoiala
Ce dă nehotărârii viață lungă.
Căci cine-ar suferi disprețul vremii,
Insultele mai marilor și ale sieși, al plăcerii
Ne-mpărtășit chin și asuprirea,
Dreptatea care poate niciodată n-apare – lovituri,
Pe care omul răbdător le-ndură
De la nevrednici, când el poate-ajunge
Cu o cumplită hotărâre la liniște?
O, cine povara nesiguranței-n geamăte ar duce-o
De nu s-ar teme de urmarea somnului,
De acel tărâm de la hotarul cărui
Nu mulți fericiți sfârșesc? Ea mă face
Să-ndur mai bine acestă nesiguranță
Decât, în zbor, spre altele mai rele, auzite dar
Necunoscute mie, să pornesc.
Cine ar vrea aceasta?
Acesta-i gândul care curajos mă face,
Încât culoarea hotărârii mele
Pârlește sub lumina ei cea orbitoare,
Iar acțiuni mărețe și înalte
Continuă în drumul lor nesigur și-și conturează
Astfel înfățișarea de acțiuni și nu doar cugete.
Dar liniște, vine Ofelia!
sâmbătă, 20 august 2011
Scrisoare de la destinație pentru destinatar.
Când m-am urcat în tren aveam ca scop să ajung la destinație. Afară era sufocant de cald, dar în tren era chiar bine. Aerul care era în tren, temperatura aerului, mirosul aerului, nu știu, dar m-a făcut să uit că nu cunosc pe nimeni. Cartea de drum o uitasem acasă și nici măcar mâncare nu am apucat să iau pentru că pleca trenul fără mine și nu voiam să pierd trenul. Îmi era tare foame.
Până la prima stație m-am uitat pe geam și m-am făcut comod în compartimentul gol. Atât de comod încât era să adorm dar a intrat un domn cu o valiză mare după el. I-am răspuns că poate sta dacă dorește. Am avut surpriza să descopăr ca domnul era un păpușar sau așa ceva, și că în geamantan avea o grămadă de păpuși pe care le avea mereu cu el și pe care mi le-a arătat și mie. Mie mi-a plăcut mult un prinț în costum galben, iar el și-a ales cea mai mare păpușă din cutie: o fată într-o rochie albă cu două codițe lungi, lungi de tot. Ne-am jucat noi ce ne-am jucat, am descoperit că pot face foarte multe acrobații cu păpușa mea, dar păpușarul părea din ce în ce mai atașat de păpușa din brațele lui așa că l-am lăsat în pace. Mă rog, apoi mi-a dat ceva de mâncare, stomacul meu a uitat de celebra zicală ,,Nu accepta mâncare de la strablablabla” și la următoare stație el a coborât dar mi-a lăsat păpușa mie. La început am refuzat-o, dar a zis ca poate face alta și să nu mă plictisesc în tren și toate cele așa că am acceptat cadoul. Nici nu a ieșit bine din compartiment că au intrat alți pasageri. Și lor le-am răspuns că pot sta cu mine în compartiment, chiar îi rog. Aveau haine tare frumoase și păreau foarte prietenoși. Ei râdeau de o fată, nu la fel de frumoasă ca ei dar nici foarte urâtă. Mi-au dat o haină ca a lor, au spus că în cercul lor de prieteni fiecare trebuie să poarte așa ceva. Era un fel haină din piele cu o țesătură tare ciudată dar am purtat-o. În plus din ce au zis reiese ca am devenit prieteni-de-călătorie. La început am intrat în jocul lor dar apoi mi s-a făcut rușine de mine și i-am rugat și pe ei să înceteze. Ei au râs de mine și au continuat dar între timp devenise foarte serios totul iar cel care părea a fi prietenul-șef al grupului vroia să o omoare pe fată. Eu am strigat după ajutor dar părea că nimeni nu mă aude, nici măcar ei. Am încercat să îi opresc, să le explic că fata care tace și care nu e atât de frumoasă nu a greșit cu nimic dar ei pur și simplu nu mă mai ascultau. După ce apele păreau că se mai liniștesc și că eleganții s-au plictisit să își bată joc de fată au adus o masă mare încărcate cu bunătăți. M-au poftit și pe mine la masă, la început am refuzat dar mi-au spus că nu e frumos să refuzi și că aș fi singurul care nu mănâncă așa că am mâncat și eu. Bucatele erau delicioase și am mâncat cu mare poftă. Când fata s-a înecat cu o bucată de mâncare am înlemnit cu toții. Murise fără ca eleganții să facă ceva. Au strâns repede și au plecat. Eu am rămas singur în vagon și nu îmi dădeam seama dacă ceea ce văzusem era un vis sau chiar o fată a murit în fața mea. Următoarea stație, alți tineri, același compartiment, același răspuns. Ei mergeau la mare. Mi-ar fi plăcut și mie să merg dar eu trebuia să ajung în ......... Uitasem unde trebuia să ajung. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat așa ceva. Am controlat să văd ce scrie pe bilet. Nu mai găseam biletul. M-am ridicat, am început să caut biletul pe jos, în haina elegantă, în haina mea, peste tot. Nu am găsit nimic. Am vrut să ies pe hol să vad dacă nu cumva o fi acolo, pe jos, deși șansele erau aproape nule. Când am deschis ușa, unul dintre tineri mi-a spus că nu ies nicăieri. I-am explicat situația iar el a mai zis o dată, de data asta mai răspicat, că nu ies nicăieri și să i-au loc. L-am rugat să mă lase sa vorbesc cu controlorul să îi spun ce mi s-a întâmplat ca să nu am probleme și să... nu am mai apucat să spun nimic pentru că atunci a scos un pistol și mi-a zis că vrea să ,,îl sinucid”. M-am speriat groaznic de tare. Nu mai realizam ceea ce se întâmplă, voiam să opresc trenul, să ies, să țip dar mi-am dat seama că nu se poate deoarece tânărul își îndreptase pistolul către mine. M-am așezat. Mi-a explicat ce și cum să procedez apoi mi-a întins pistol. Și ce să vezi? Era din jucărie! M-am speriat degeaba! Voiau doar să ne jucăm. Și apoi m-am gândit la fata care murise și mi-am zis că de fapt n-a murit! Și că eleganții nu erau defapt atât de răi ci doar se jucau! Așa că am intrat în jocul lor fără să le spun nimic despre revelația mea. Am rămas la fel, ,,speriat” și am continuat să ne jucăm de-a sinucisul. Aveau cu ei chipsuri și napolitane și altele de felul ăsta așa că în momentele mai relaxante aveam ce ronțăni. Și ei au coborât tot la următoarea stație, și din fericire nu a mai murit nimeni până la urmă. I-am rugat să mai rămână pentru că îmi plăcea mult de ei dar nu au mai putut sta. Când am scos capul pe geam să le fac cu mâna, pistolul s-a descărcat iar tânărul sinucigaș s-a prăbușit. Am închis geam și m-am afundat în canapeaua din compartiment gândindu-mă cât de implicați sunt ei în propriul joc. Apoi au mai urcat și alții și alții… La fiecare stație alți oameni intrau și ieșeau din compartimentul meu și fiecare îmi dădea ceva de mâncare. Unii mai mult, alții mai puțin. Totul a fost minunat până când m-am dus până la baie. L-am rugat pe băiatul din cutie să aștepte puțin. În drum spre baie simțeam că zbor. Eram inundat de un sentiment frumos. Vroiam să ajung mai repede, dar nu pentru că făceam pe mine, ci pentru că vroiam să mă întorc în compartiment. Am ajuns, ușor, ca purtat de-un nor, în baie. În oglinda nu mai eram eu. Era un om gras, plin de grăsime, cu părul lung și cu barbă. Eram atât de gras încât abia mă mai puteam vedea. M-am speriat groaznic de tare. Puneam mâna pe mine și mă afundam în propria grăsime. Eram, ca și acum de altfel, o masă de grăsime umblătoare. Dar umblam ușor, parcă pluteam. Și eram curat. Mi-am amintit că trebuia să cobor. Dar unde? Am decis să cobor în prima stație. Dar eu nu voiam să cobor! Mie îmi plăcea aici! Aici unde mă simt minunat și unde am starea de frumos, unde toți oamenii îmi deveneau prieteni și apoi dispăreau dar îmi dădeau ceva de mâncarea, așa am ajuns atât de plin de grăsime. Trebuia să cobor. Destinatarule, m-ai trimis undeva iar eu trebuia să ajung. Și am coborat. În gară am aflat că au trecut trei ani de când m-am suit în tren. Deci călătoria mea a durat în loc de câteva ore, trei ani... Nu știam unde sunt iar în gară era foarte frig. Cred că e iarna pentru că sunt țurțuri de gheață și e viscol și e pustiu. Am ieșit din gară și în față, pe lângă troiene de zăpadă am văzut apă, în stânga-apă, în dreapta-apă, în spate gara, șina de tren care ieșea și se întorcea în ocean. Am ajuns pe o insulă. Calea ferată ducea în apă. Eram numai insula, marea și marea de grăsime în străfundul căreia mă aflam și eu.
Sunt pe insulă de două zile, nu mai trece niciun tren și mă simt ca și cum aș fi trăit aici de douăzeci de ani. Am rememorat tot traseul și încă nu îmi dau seama unde trebuia să ajung. Cel mai probabil e că destinația trecută pe bilet și locul unde destinatarul m-a trimis este acesta. Am avut întârziere trei ani, dar am ajuns. Toți oamenii pe care i-am întâlnit mi-au dat de mâncare, iar eu am mâncat cu poftă tot ceea ce mi se oferea. Așa am ajuns atât de gras. Încă îmi este foame. Chiar dacă nu înțeleg ce s-a întamplat, unde sunt, de ce nu mai este nimeni și multe altele. Mi-e doar mi-e foame și frig.
Odată a intrat un bătrân. Și bătrânul acesta care zâmbea mereu nu spunea aproape nimic, niciodată. Ori dormea ori părea că este cu totul în altă parte. El mi-a dat niște biscuiți din care mânca și el, săracul, dar m-am simțit sătul și fericit ca și cum mi-ar fi oferit un întreg meniu plus cinci deserturi. Singurele cuvinte ale bătrânului erau despre grabă. Bătrânul mi-a explicat că orice aș face nu trebuie să mă grăbesc. Și eu nu m-am grăbit. Nu m-am grăbit să ajung la destinație. Că e important să îți placă. A plecat fără să îmi dau seama.
Acum sunt singur și nu îmi place.
Știu să mănânc. Aici nimeni nu mă hrănește și de vânat nu prea pot vâna. Trebuie să slăbesc?
În compartiment îmi era bine. Nici măcar controlorul n-a venit și era și cald. Puteam să fiu și pe insula asta dacă voiam. Dar acum vreau să fiu în compartiment și tot pe insulă sunt.
Numai tu m-ai făcut să vreau insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Numai tu m-ai făcut să-mi doresc insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Tu mi-ai zis despre insulă. Tu m-ai trimis pe insulă. Numai tu vroiai insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Tu vroiai insula. Numai tu vroiai insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Numai tu m-ai făcut să vreau insula.
Până la prima stație m-am uitat pe geam și m-am făcut comod în compartimentul gol. Atât de comod încât era să adorm dar a intrat un domn cu o valiză mare după el. I-am răspuns că poate sta dacă dorește. Am avut surpriza să descopăr ca domnul era un păpușar sau așa ceva, și că în geamantan avea o grămadă de păpuși pe care le avea mereu cu el și pe care mi le-a arătat și mie. Mie mi-a plăcut mult un prinț în costum galben, iar el și-a ales cea mai mare păpușă din cutie: o fată într-o rochie albă cu două codițe lungi, lungi de tot. Ne-am jucat noi ce ne-am jucat, am descoperit că pot face foarte multe acrobații cu păpușa mea, dar păpușarul părea din ce în ce mai atașat de păpușa din brațele lui așa că l-am lăsat în pace. Mă rog, apoi mi-a dat ceva de mâncare, stomacul meu a uitat de celebra zicală ,,Nu accepta mâncare de la strablablabla” și la următoare stație el a coborât dar mi-a lăsat păpușa mie. La început am refuzat-o, dar a zis ca poate face alta și să nu mă plictisesc în tren și toate cele așa că am acceptat cadoul. Nici nu a ieșit bine din compartiment că au intrat alți pasageri. Și lor le-am răspuns că pot sta cu mine în compartiment, chiar îi rog. Aveau haine tare frumoase și păreau foarte prietenoși. Ei râdeau de o fată, nu la fel de frumoasă ca ei dar nici foarte urâtă. Mi-au dat o haină ca a lor, au spus că în cercul lor de prieteni fiecare trebuie să poarte așa ceva. Era un fel haină din piele cu o țesătură tare ciudată dar am purtat-o. În plus din ce au zis reiese ca am devenit prieteni-de-călătorie. La început am intrat în jocul lor dar apoi mi s-a făcut rușine de mine și i-am rugat și pe ei să înceteze. Ei au râs de mine și au continuat dar între timp devenise foarte serios totul iar cel care părea a fi prietenul-șef al grupului vroia să o omoare pe fată. Eu am strigat după ajutor dar părea că nimeni nu mă aude, nici măcar ei. Am încercat să îi opresc, să le explic că fata care tace și care nu e atât de frumoasă nu a greșit cu nimic dar ei pur și simplu nu mă mai ascultau. După ce apele păreau că se mai liniștesc și că eleganții s-au plictisit să își bată joc de fată au adus o masă mare încărcate cu bunătăți. M-au poftit și pe mine la masă, la început am refuzat dar mi-au spus că nu e frumos să refuzi și că aș fi singurul care nu mănâncă așa că am mâncat și eu. Bucatele erau delicioase și am mâncat cu mare poftă. Când fata s-a înecat cu o bucată de mâncare am înlemnit cu toții. Murise fără ca eleganții să facă ceva. Au strâns repede și au plecat. Eu am rămas singur în vagon și nu îmi dădeam seama dacă ceea ce văzusem era un vis sau chiar o fată a murit în fața mea. Următoarea stație, alți tineri, același compartiment, același răspuns. Ei mergeau la mare. Mi-ar fi plăcut și mie să merg dar eu trebuia să ajung în ......... Uitasem unde trebuia să ajung. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat așa ceva. Am controlat să văd ce scrie pe bilet. Nu mai găseam biletul. M-am ridicat, am început să caut biletul pe jos, în haina elegantă, în haina mea, peste tot. Nu am găsit nimic. Am vrut să ies pe hol să vad dacă nu cumva o fi acolo, pe jos, deși șansele erau aproape nule. Când am deschis ușa, unul dintre tineri mi-a spus că nu ies nicăieri. I-am explicat situația iar el a mai zis o dată, de data asta mai răspicat, că nu ies nicăieri și să i-au loc. L-am rugat să mă lase sa vorbesc cu controlorul să îi spun ce mi s-a întâmplat ca să nu am probleme și să... nu am mai apucat să spun nimic pentru că atunci a scos un pistol și mi-a zis că vrea să ,,îl sinucid”. M-am speriat groaznic de tare. Nu mai realizam ceea ce se întâmplă, voiam să opresc trenul, să ies, să țip dar mi-am dat seama că nu se poate deoarece tânărul își îndreptase pistolul către mine. M-am așezat. Mi-a explicat ce și cum să procedez apoi mi-a întins pistol. Și ce să vezi? Era din jucărie! M-am speriat degeaba! Voiau doar să ne jucăm. Și apoi m-am gândit la fata care murise și mi-am zis că de fapt n-a murit! Și că eleganții nu erau defapt atât de răi ci doar se jucau! Așa că am intrat în jocul lor fără să le spun nimic despre revelația mea. Am rămas la fel, ,,speriat” și am continuat să ne jucăm de-a sinucisul. Aveau cu ei chipsuri și napolitane și altele de felul ăsta așa că în momentele mai relaxante aveam ce ronțăni. Și ei au coborât tot la următoarea stație, și din fericire nu a mai murit nimeni până la urmă. I-am rugat să mai rămână pentru că îmi plăcea mult de ei dar nu au mai putut sta. Când am scos capul pe geam să le fac cu mâna, pistolul s-a descărcat iar tânărul sinucigaș s-a prăbușit. Am închis geam și m-am afundat în canapeaua din compartiment gândindu-mă cât de implicați sunt ei în propriul joc. Apoi au mai urcat și alții și alții… La fiecare stație alți oameni intrau și ieșeau din compartimentul meu și fiecare îmi dădea ceva de mâncare. Unii mai mult, alții mai puțin. Totul a fost minunat până când m-am dus până la baie. L-am rugat pe băiatul din cutie să aștepte puțin. În drum spre baie simțeam că zbor. Eram inundat de un sentiment frumos. Vroiam să ajung mai repede, dar nu pentru că făceam pe mine, ci pentru că vroiam să mă întorc în compartiment. Am ajuns, ușor, ca purtat de-un nor, în baie. În oglinda nu mai eram eu. Era un om gras, plin de grăsime, cu părul lung și cu barbă. Eram atât de gras încât abia mă mai puteam vedea. M-am speriat groaznic de tare. Puneam mâna pe mine și mă afundam în propria grăsime. Eram, ca și acum de altfel, o masă de grăsime umblătoare. Dar umblam ușor, parcă pluteam. Și eram curat. Mi-am amintit că trebuia să cobor. Dar unde? Am decis să cobor în prima stație. Dar eu nu voiam să cobor! Mie îmi plăcea aici! Aici unde mă simt minunat și unde am starea de frumos, unde toți oamenii îmi deveneau prieteni și apoi dispăreau dar îmi dădeau ceva de mâncarea, așa am ajuns atât de plin de grăsime. Trebuia să cobor. Destinatarule, m-ai trimis undeva iar eu trebuia să ajung. Și am coborat. În gară am aflat că au trecut trei ani de când m-am suit în tren. Deci călătoria mea a durat în loc de câteva ore, trei ani... Nu știam unde sunt iar în gară era foarte frig. Cred că e iarna pentru că sunt țurțuri de gheață și e viscol și e pustiu. Am ieșit din gară și în față, pe lângă troiene de zăpadă am văzut apă, în stânga-apă, în dreapta-apă, în spate gara, șina de tren care ieșea și se întorcea în ocean. Am ajuns pe o insulă. Calea ferată ducea în apă. Eram numai insula, marea și marea de grăsime în străfundul căreia mă aflam și eu.
Sunt pe insulă de două zile, nu mai trece niciun tren și mă simt ca și cum aș fi trăit aici de douăzeci de ani. Am rememorat tot traseul și încă nu îmi dau seama unde trebuia să ajung. Cel mai probabil e că destinația trecută pe bilet și locul unde destinatarul m-a trimis este acesta. Am avut întârziere trei ani, dar am ajuns. Toți oamenii pe care i-am întâlnit mi-au dat de mâncare, iar eu am mâncat cu poftă tot ceea ce mi se oferea. Așa am ajuns atât de gras. Încă îmi este foame. Chiar dacă nu înțeleg ce s-a întamplat, unde sunt, de ce nu mai este nimeni și multe altele. Mi-e doar mi-e foame și frig.
Odată a intrat un bătrân. Și bătrânul acesta care zâmbea mereu nu spunea aproape nimic, niciodată. Ori dormea ori părea că este cu totul în altă parte. El mi-a dat niște biscuiți din care mânca și el, săracul, dar m-am simțit sătul și fericit ca și cum mi-ar fi oferit un întreg meniu plus cinci deserturi. Singurele cuvinte ale bătrânului erau despre grabă. Bătrânul mi-a explicat că orice aș face nu trebuie să mă grăbesc. Și eu nu m-am grăbit. Nu m-am grăbit să ajung la destinație. Că e important să îți placă. A plecat fără să îmi dau seama.
Acum sunt singur și nu îmi place.
Știu să mănânc. Aici nimeni nu mă hrănește și de vânat nu prea pot vâna. Trebuie să slăbesc?
În compartiment îmi era bine. Nici măcar controlorul n-a venit și era și cald. Puteam să fiu și pe insula asta dacă voiam. Dar acum vreau să fiu în compartiment și tot pe insulă sunt.
Numai tu m-ai făcut să vreau insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Numai tu m-ai făcut să-mi doresc insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Tu mi-ai zis despre insulă. Tu m-ai trimis pe insulă. Numai tu vroiai insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Tu vroiai insula. Numai tu vroiai insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Numai tu m-ai făcut să vreau insula.
miercuri, 8 iunie 2011
Lănțișor drăcușor
Eu am fost cadoul tău de fată mare.
Am fost dăruit ție, fără ambalaj, fără felicitare de aniversare.
Dar nu de prietenii tăi.
În niciun caz de mama sau tatăl tău.
M-ai primit de la mine.
M-ai prins la gât cu grijă, iar apoi nu m-ai mai dat jos.
Eram lănțișorul tău de … mai prețios decât diamantul!
Am fost purtat de tine peste tot.
Unde erai tu, eu te urmam.
Eu stam la gâtul tău,
Tu mergei și te mândreai în secret, sunt sigur de asta!
Și îți făcea plăcere și acum, orice ai zice sau dezice, ți-e dor!
M-am plimbat prin trecutul tău,
M-ai luat cu tine în dușul tău.
M-ai plăcut mult și astfel m-am transformat din lănțișor în…
Eram colierul tău.
Dar nu de aur sau metal,
Nici de bijuterie sau coral,
Eram colierul tău invizibil și cald, în care încăpeam și ne-am cuibărit de atâtea ori
Amândoi.
Dar într-o noapte, fără să știu, fără să vrei,
Cineva te-a udat în somn și a doua zi
Aveam pete de … rugină.
,,Eh, se curăță”
Dar tu… aveai griji?!?
,,Eh, o să treacă!”
Niciodată nu am înțeles… griji-rugină-somn. Stropitorul!
Să fi fost fată, să fi fost băiat, împărat sau nevertebrat?
Nu contează!
Am ruginit iar tu te-ai speriat.
Începeam să-ți las urme pe piele, în carne.
Odată cu rugina, eu am intrat până la tine în sânge, nuclei și neuroni.
Eram peste tot în tine și cu tine, te !
Te speriai.
Eu eram în tine și astfel tu nu mă vedeai, dar!
Ciudat. Nici nu mă mai simțeai.
Recunosc. E vina mea. Am plecat de la gâtul tău.
De acolo unde m-ai pus tu când m-am dăruit.
Cu rugina în celulele tale și cu mine care m-am strâns atât de mult în jurul gâtului tău încât am intrat prin piele, carne, sternocleidomastoidian, am ajuns să-ți ornez coloană vertebrală.
Mi se părea că-ți șade bine…
Și am început să mă transform
Din îndrăgostit abstract în fier forjat.
Din fier forjat în aluminiu. Din aluminiu în lanț, în dublu lanț, în dublu lanț ruginit, care trage în jos, care atârnă urât. Pandativul inimă-jucăușă s-a preschimbat în bolovan-pietros.
Te duream.
Venise vremea să plec. Mi-ai dat drumul. Simplu.
Ai luat un ferăstrău și ai început să mă tai.
M-ai rupt cu ușurință și cu eleganță. Fără lacrimi sau mesaje.
Nici măcar nu ai făcut multă mizerie.
Dar eu,
Eu am refuzat să plec.
Aici era problema!
Lanțul tău, adică eu, eram și sunt format din doi.
Tu și celălat. Tu m-ai tăiat, ai rezolvat. Eu am rămas. Adânc.
Și am tras, am tras de tine!
M-am urîțit, am prins mușchi și lichene,
Rugină șapte straturi,
În mine s-au cuibărit acum doi. Alții doi. Unul care râde de mine și unul care mă compătimește.
Ne-am împrietenit când tu nu erai acasă.
Nu am putut să-ți dau drumul.
Dar am încercat, pentru Dumnezeu!
Pentru mine! Pentru tine!
Nu pot să mă topesc în neant, nu pot să mă desprind. Nu îmi trebuie o renaștere ca a păsării Phoneix și nici nu pot avea una.
Nu pot nici să atârn greu de gâtul tău căci te vei sufoca și nu vrem asta.
Nu am puterea să te las să pleci, să îți dau drumul. Nu eu te țin în lanț.
Uită-te puțin în jos. Pune mâna la gât. Ce simți?
Nimic?
Atunci du mâna pe obrzul drept.
Pe cel stâng?
Pe pavilionul urechii?
Mama, tata, bunica, bunicul și întâmplarea m-au învățat să mă bat.
Nu m-au învățat CUM să dau drumul și nimeni nu mă poate învăța acum.
Nu vreau să ma iubești din milă. Nu am nevoie de compasiunea și părerea ta de rău.
Nu mai am nevoie de nimic.
De aproape nimic.
De tine.
Am fost dăruit ție, fără ambalaj, fără felicitare de aniversare.
Dar nu de prietenii tăi.
În niciun caz de mama sau tatăl tău.
M-ai primit de la mine.
M-ai prins la gât cu grijă, iar apoi nu m-ai mai dat jos.
Eram lănțișorul tău de … mai prețios decât diamantul!
Am fost purtat de tine peste tot.
Unde erai tu, eu te urmam.
Eu stam la gâtul tău,
Tu mergei și te mândreai în secret, sunt sigur de asta!
Și îți făcea plăcere și acum, orice ai zice sau dezice, ți-e dor!
M-am plimbat prin trecutul tău,
M-ai luat cu tine în dușul tău.
M-ai plăcut mult și astfel m-am transformat din lănțișor în…
Eram colierul tău.
Dar nu de aur sau metal,
Nici de bijuterie sau coral,
Eram colierul tău invizibil și cald, în care încăpeam și ne-am cuibărit de atâtea ori
Amândoi.
Dar într-o noapte, fără să știu, fără să vrei,
Cineva te-a udat în somn și a doua zi
Aveam pete de … rugină.
,,Eh, se curăță”
Dar tu… aveai griji?!?
,,Eh, o să treacă!”
Niciodată nu am înțeles… griji-rugină-somn. Stropitorul!
Să fi fost fată, să fi fost băiat, împărat sau nevertebrat?
Nu contează!
Am ruginit iar tu te-ai speriat.
Începeam să-ți las urme pe piele, în carne.
Odată cu rugina, eu am intrat până la tine în sânge, nuclei și neuroni.
Eram peste tot în tine și cu tine, te !
Te speriai.
Eu eram în tine și astfel tu nu mă vedeai, dar!
Ciudat. Nici nu mă mai simțeai.
Recunosc. E vina mea. Am plecat de la gâtul tău.
De acolo unde m-ai pus tu când m-am dăruit.
Cu rugina în celulele tale și cu mine care m-am strâns atât de mult în jurul gâtului tău încât am intrat prin piele, carne, sternocleidomastoidian, am ajuns să-ți ornez coloană vertebrală.
Mi se părea că-ți șade bine…
Și am început să mă transform
Din îndrăgostit abstract în fier forjat.
Din fier forjat în aluminiu. Din aluminiu în lanț, în dublu lanț, în dublu lanț ruginit, care trage în jos, care atârnă urât. Pandativul inimă-jucăușă s-a preschimbat în bolovan-pietros.
Te duream.
Venise vremea să plec. Mi-ai dat drumul. Simplu.
Ai luat un ferăstrău și ai început să mă tai.
M-ai rupt cu ușurință și cu eleganță. Fără lacrimi sau mesaje.
Nici măcar nu ai făcut multă mizerie.
Dar eu,
Eu am refuzat să plec.
Aici era problema!
Lanțul tău, adică eu, eram și sunt format din doi.
Tu și celălat. Tu m-ai tăiat, ai rezolvat. Eu am rămas. Adânc.
Și am tras, am tras de tine!
M-am urîțit, am prins mușchi și lichene,
Rugină șapte straturi,
În mine s-au cuibărit acum doi. Alții doi. Unul care râde de mine și unul care mă compătimește.
Ne-am împrietenit când tu nu erai acasă.
Nu am putut să-ți dau drumul.
Dar am încercat, pentru Dumnezeu!
Pentru mine! Pentru tine!
Nu pot să mă topesc în neant, nu pot să mă desprind. Nu îmi trebuie o renaștere ca a păsării Phoneix și nici nu pot avea una.
Nu pot nici să atârn greu de gâtul tău căci te vei sufoca și nu vrem asta.
Nu am puterea să te las să pleci, să îți dau drumul. Nu eu te țin în lanț.
Uită-te puțin în jos. Pune mâna la gât. Ce simți?
Nimic?
Atunci du mâna pe obrzul drept.
Pe cel stâng?
Pe pavilionul urechii?
Mama, tata, bunica, bunicul și întâmplarea m-au învățat să mă bat.
Nu m-au învățat CUM să dau drumul și nimeni nu mă poate învăța acum.
Nu vreau să ma iubești din milă. Nu am nevoie de compasiunea și părerea ta de rău.
Nu mai am nevoie de nimic.
De aproape nimic.
De tine.
vineri, 11 martie 2011
It exists life after Laura
-Chris, come and watch Bakugan with me!
-I’m busy.
-Chris, come and see me playing on the laptop!
-I’m busy.
-Chris, come and see my paintings!
-I’m busy, Ervin.
-Chris, I made you this paint. Look... here’s mom and dad and you and the little one is me.
-Thanks, Ervin. Why is dad bigger than the house?
-Oh, I wanted to be like that.
-O.K.
-Ervin, can you help me writing something, please?
-Yes, of course! What?
-It’s like a letter, in english and I know that you learn english at school.
-But I don’t know to write very well in english. I make mistakes, a lot of them.
-Oh, come on! I heard that you are very good at english and it doesn’t matter if you don’t write it very well, you just have to write it.
-Are you sure?
-Yes, little E. Here, look. A chocolate for energy. And a sheet of paper and a pen. This is gonna be our secret, O.K.? No mom and dad.
-Yes! Yes! It’s gonna be our secret.
-O.K. I trust you.
-But why don’t you write it?
-Ervin! Are you stupid or what?
-What? I’m gonna tell mom that you said the ,,S” word!
-Stop...I’m sorry. I can’t write anything, Ervin. And you know that and you know that this question pisses me off!
-Sorry, sorry, sorry Chris. I’ve forgotten. The illness.
-The disease. The super power. My super power!
-Yeah, right.
-Ha, ha. Now take the pan and write.
-O.K.
-Salut. Sper ca esti...
-Chris, how do you write ,,sper”?
-You write it just the way it sounds. You’ll write all the words just the way they sound. Now write. Sper ca esti bine si ca... Wait. Erase ,,si ca”.
-Chris, you smell like alcohol. Are you drunk?
-No, Ervin. I went to the dentist and there was blood in my mouth and the dentist put some alcohol to stop the bleeding. So I smell like alcohol. Where did we left?
-,,Sper ca esti bine”.
-Right...
-Bine... Go on.
-I hope that you are alright... ,,si ca totul este bine. Ca esti fericita. Azi a fost o zi buna, productiva chiar. Am luat un absend total dean boulea la a 3-a ora si am si ...”
-,,Dean boulea?” What’s that?
-Something like worthless, you know?
-Ha, ha. You took an absence ,,dean boulea”. Ha, ha. I’m gonna tell dad and he’s gonna be mad.
-No! No dad, Ervin! No mom! No dad! Write! ,,Am si cazut pe gheata, dar traiesc”. Put a smiling face. ,,Eu... stii ceea ce cred dar... dupa toate astea... sunt slab. Vroiam sa iti spun doar ca imi pare rau. De fapt nu imi pare absolut deloc rau. Nu imi pare rau ca te-am cunoscut. Imi pare rau ca te-am supra apreciat. Asta regret cel mai mult. Te-am supra apreciat si sunt un prost. Despre asta si vorbeam. Incredere oarba. Sunt un prost. Nu te invinovatesc. E normal, logic, uman. Ai uitat, ai adormit, ai dormit, ai uitat. Eu sunt ala care se astepta la prea mult. Stiu ca iti pare rau, apreciez. Stiu ca ai uitat, apreciez. Stiu ca ma apreciezi, multumesc. Nu e la tine, e la mine. Chiar daca eu sunt ala handicapat care nu stie sa scrie. Sa stii ca asta e a doua scrisoare, o scrie Ervin. Pe prima am mazgalit-o eu si am aruncat-o.”
-What? What Ervin? It’s about me, right?
-No Ervin. It’s not about you. Please, just write. You’ll understand when you’ll grow up. ,, In imaginatia mea inca o sa ma mai astepti, asa cum am planuit impreuna. Scuza-ma. Sunt singur. Atat. Aveam doar pur si simplu nevoie de cineva. Dar nu imi pasa. O sa gasesc pe cineva ca tine. A fost ca un fel de intampinare cu ramas bun. Imi pasa de asta si imi pasa doar pentru ca m-am bazat prea mult. Iarta-ma. Sunt un cretin. Si nuorisi care. Ci cel mai mare cretin ever. Uita. Serios.” Put another smiling face. ,,In plus mam certat tare de tot cu ai mei din cauza ca au avut prea mult de platit pentru abonament. Si microfonul de la laptop la stricat fratemiu. As vrea sa uiti si atunci cand ne mai intalnim sa nu ne cunoasteam. Ar fi prea dubioasa treaba altfel. Sa nu ne mai cunoasteam niciodata. Exagerez. D.A. Sunt beat. Beat si proast.”
-My hand hurts, Chris!
-Write! ,,Tu doar uita. Eu o sa imi vad de orasul meu si de trebuirele mele. Trebuie sa mai cresc. Trebuie sa imi cumpar niste ochelari de cal prin care sa nu mai vad portite de iesire. Astia vechi aveau gauri, multe. Ca un schvitzer.”
-Chris! I’m hungry! I don’t understand a thing and I want to pee!
-We’re almost there!
-I’m going to toilet!
-Sit!
-Let go of my hand! It hurts! What’s wrong with you?
-Sorry... Sorry, Ervin! But, it’s just very important for me. Please. Hang on...sorry, Ervin. ,, Am scobit mult pana sa dau de lumanarea de la capatul tunelului. Dar a batut vantul si sa stins desi sa stii, ca tu ma aparai de vantul ala. Sper ca asta sa ramana intre mine si tine, aur. Atat. Maine o sa-mi para rau. Dar e mai bine asa. A fost o evadare frumoasa si superficiala. Cea mai frumoasa evadare. Sa stii, Laura, ca inca iti urez tot binele din lume”
-Chris, are you crying?
-No... I’m cold. I’m feeling cold.
-But when you feel cold, you don’t cry.
-Well, I do.
-Who’s Laura?
- ,,Dar poate la facultate! Facultatea de Medicina din Boston am auzit ca e foarte buna...Suna frumos. Dar pana atunci, e prea mult. Imi pare rau. Nu mai inteleg nimic. Dar tu cand o sa cresti o sa intelegi.”...Thanks, Ervin.
-May I go now?
-Go...Wait! Give me the paper. I think I’m going to throw it away.
-Whaaaaaaat? And I wrote it for...nothing?
-No, no, no Ervin! You wrote it for me. You made me understand things, I guess. Or I’m just drunk.
-You’re what?
-Dizzy. Confused! Drunk it’s a word like confused!
-Yeah, you think I’m stupid.
-No little E. You’re a hero! Go to sleep now. Don’t forget. Just our secret. No mom, no dad! You’ll understand when you’ll grow up. Sweet dreams.
-I’m busy.
-Chris, come and see me playing on the laptop!
-I’m busy.
-Chris, come and see my paintings!
-I’m busy, Ervin.
-Chris, I made you this paint. Look... here’s mom and dad and you and the little one is me.
-Thanks, Ervin. Why is dad bigger than the house?
-Oh, I wanted to be like that.
-O.K.
-Ervin, can you help me writing something, please?
-Yes, of course! What?
-It’s like a letter, in english and I know that you learn english at school.
-But I don’t know to write very well in english. I make mistakes, a lot of them.
-Oh, come on! I heard that you are very good at english and it doesn’t matter if you don’t write it very well, you just have to write it.
-Are you sure?
-Yes, little E. Here, look. A chocolate for energy. And a sheet of paper and a pen. This is gonna be our secret, O.K.? No mom and dad.
-Yes! Yes! It’s gonna be our secret.
-O.K. I trust you.
-But why don’t you write it?
-Ervin! Are you stupid or what?
-What? I’m gonna tell mom that you said the ,,S” word!
-Stop...I’m sorry. I can’t write anything, Ervin. And you know that and you know that this question pisses me off!
-Sorry, sorry, sorry Chris. I’ve forgotten. The illness.
-The disease. The super power. My super power!
-Yeah, right.
-Ha, ha. Now take the pan and write.
-O.K.
-Salut. Sper ca esti...
-Chris, how do you write ,,sper”?
-You write it just the way it sounds. You’ll write all the words just the way they sound. Now write. Sper ca esti bine si ca... Wait. Erase ,,si ca”.
-Chris, you smell like alcohol. Are you drunk?
-No, Ervin. I went to the dentist and there was blood in my mouth and the dentist put some alcohol to stop the bleeding. So I smell like alcohol. Where did we left?
-,,Sper ca esti bine”.
-Right...
-Bine... Go on.
-I hope that you are alright... ,,si ca totul este bine. Ca esti fericita. Azi a fost o zi buna, productiva chiar. Am luat un absend total dean boulea la a 3-a ora si am si ...”
-,,Dean boulea?” What’s that?
-Something like worthless, you know?
-Ha, ha. You took an absence ,,dean boulea”. Ha, ha. I’m gonna tell dad and he’s gonna be mad.
-No! No dad, Ervin! No mom! No dad! Write! ,,Am si cazut pe gheata, dar traiesc”. Put a smiling face. ,,Eu... stii ceea ce cred dar... dupa toate astea... sunt slab. Vroiam sa iti spun doar ca imi pare rau. De fapt nu imi pare absolut deloc rau. Nu imi pare rau ca te-am cunoscut. Imi pare rau ca te-am supra apreciat. Asta regret cel mai mult. Te-am supra apreciat si sunt un prost. Despre asta si vorbeam. Incredere oarba. Sunt un prost. Nu te invinovatesc. E normal, logic, uman. Ai uitat, ai adormit, ai dormit, ai uitat. Eu sunt ala care se astepta la prea mult. Stiu ca iti pare rau, apreciez. Stiu ca ai uitat, apreciez. Stiu ca ma apreciezi, multumesc. Nu e la tine, e la mine. Chiar daca eu sunt ala handicapat care nu stie sa scrie. Sa stii ca asta e a doua scrisoare, o scrie Ervin. Pe prima am mazgalit-o eu si am aruncat-o.”
-What? What Ervin? It’s about me, right?
-No Ervin. It’s not about you. Please, just write. You’ll understand when you’ll grow up. ,, In imaginatia mea inca o sa ma mai astepti, asa cum am planuit impreuna. Scuza-ma. Sunt singur. Atat. Aveam doar pur si simplu nevoie de cineva. Dar nu imi pasa. O sa gasesc pe cineva ca tine. A fost ca un fel de intampinare cu ramas bun. Imi pasa de asta si imi pasa doar pentru ca m-am bazat prea mult. Iarta-ma. Sunt un cretin. Si nuorisi care. Ci cel mai mare cretin ever. Uita. Serios.” Put another smiling face. ,,In plus mam certat tare de tot cu ai mei din cauza ca au avut prea mult de platit pentru abonament. Si microfonul de la laptop la stricat fratemiu. As vrea sa uiti si atunci cand ne mai intalnim sa nu ne cunoasteam. Ar fi prea dubioasa treaba altfel. Sa nu ne mai cunoasteam niciodata. Exagerez. D.A. Sunt beat. Beat si proast.”
-My hand hurts, Chris!
-Write! ,,Tu doar uita. Eu o sa imi vad de orasul meu si de trebuirele mele. Trebuie sa mai cresc. Trebuie sa imi cumpar niste ochelari de cal prin care sa nu mai vad portite de iesire. Astia vechi aveau gauri, multe. Ca un schvitzer.”
-Chris! I’m hungry! I don’t understand a thing and I want to pee!
-We’re almost there!
-I’m going to toilet!
-Sit!
-Let go of my hand! It hurts! What’s wrong with you?
-Sorry... Sorry, Ervin! But, it’s just very important for me. Please. Hang on...sorry, Ervin. ,, Am scobit mult pana sa dau de lumanarea de la capatul tunelului. Dar a batut vantul si sa stins desi sa stii, ca tu ma aparai de vantul ala. Sper ca asta sa ramana intre mine si tine, aur. Atat. Maine o sa-mi para rau. Dar e mai bine asa. A fost o evadare frumoasa si superficiala. Cea mai frumoasa evadare. Sa stii, Laura, ca inca iti urez tot binele din lume”
-Chris, are you crying?
-No... I’m cold. I’m feeling cold.
-But when you feel cold, you don’t cry.
-Well, I do.
-Who’s Laura?
- ,,Dar poate la facultate! Facultatea de Medicina din Boston am auzit ca e foarte buna...Suna frumos. Dar pana atunci, e prea mult. Imi pare rau. Nu mai inteleg nimic. Dar tu cand o sa cresti o sa intelegi.”...Thanks, Ervin.
-May I go now?
-Go...Wait! Give me the paper. I think I’m going to throw it away.
-Whaaaaaaat? And I wrote it for...nothing?
-No, no, no Ervin! You wrote it for me. You made me understand things, I guess. Or I’m just drunk.
-You’re what?
-Dizzy. Confused! Drunk it’s a word like confused!
-Yeah, you think I’m stupid.
-No little E. You’re a hero! Go to sleep now. Don’t forget. Just our secret. No mom, no dad! You’ll understand when you’ll grow up. Sweet dreams.
luni, 7 martie 2011
Motor
- Căpitane Giurgăneanu! Căpitane!
- Da.
- Totul este în regulă?
- Da.
- Bine. Nu vă panicați. A apărut o defecțiune la motor.
- Știu.
- Nu vă impacientați, totul va fi bine.
- Nu mă impacientez.
- Foarte bine, căpitane! Totul va reveni la control. Terminat.
- Recepționat. Terminat.
Știa că apăruse o afecțiune la motor. Nu de alta, dar avea un bec roșu care clipea și o alarmă care vâjâia în continuu. A putut să o oprească doar spărgând-o. Se pare că cei din Turnul de Control îl credeau mai naiv. Nu se impacienta. Știa de defecțiune. Auzise, citise și studiase alte cazuri de acest fel și toate s-au terminat asemănător. Misiune neînplinită-distrugerea navei-carbonizarea pilotului. Dar el nu era pilot. El era cosmonaut. Nu pilota avioane ci conducea rachete și cel mai important nu prin aer ci prin spațiu. E drept, aceasta este prima lui ieșire de pe Pământ. Era căpitanul rachetei. El singur și Infinitul pur. Și în tot acest infinit pur, palpabil, celulele neantului se contopeau cu celulele lui și formau un singur lucru. Pe el însuși, cel pur, fără nicio firmitură de murdărie. Tot Universul era ...el. Universul începea și se termina la el, Timpul nu exista. În spațiu nu există timp. De aceea se și numește Spațiu. De extratereștri nu îi era nicidecum frică. A rezolvat problema asta încă de când era copil și doar desena ceea ce acum era. Extratereștrii sunt sensibili la pastă de dinți. Pasta de dinții îi anihilează și îi îngheață datorită potasiului care se găsește în cantităși mari în ea. În nava sa spațială existau provizii de pastă de dinți. Până și mâncarea era sub forma pastei de dinți. Misiune lungă, complexă, primul om pe Venus. A luptat mult pentru asta, dar nu a fost prea necinstit. Și uite că a reușit, aproape. Dar se poate... în zilele de azi se poate să supraviețuiești și pe Venus dar și pe drum. După atât de multă muncă, calcule, matematici, fizici, Pascali, Pitagoreni, Newtonieni, combinați și aranjați, x, y, p, l ,m , q, c++, Mendeleevi, logaritmi, necunoscute și aflate, pierdute și găsite, întoare și rasucite, TRE-BU-IE să se poată.
- Căpitane Giurgăneanu! Căpitane!
- Pierdem din altitudine.
- Pierdem?
- Da.
- Ne vom prăbuși.
- Ne vom... prăbuși?
- Da, căpitane Giurgăneanu, da.
- Unde?
- Ch...Ch... Îmi pare sincer rău să vă anunț dar nu mai este nicio șansă. Se pare că motorului rachetei îi lipsește o bujie, este din construcție, dar căpitane! Nu îți fă griji! Cei a căror vină este, vor plăti, căpitane!
- Nu ne vom prăbuși, Turn de Control. Nu tu te vei prăbuși. Tu stai bine înfipt cu picioarele în sol. Tu ești securizat și bazat, crede-mă că nu tu te vei prăbuși.
- Căpitane, ne pare since rău dar nu avem de unde să știm de această defecțiune. A fost total insesizabilă tuturor controalelor noastre și este un caz extrem-extrem de rar. Dar, căpitane, TU vei supraviețui. Eu te cunosc, tu te vei supraviețui și te vei întoarce cu bine la noi, acasă. Tu ești puternic.
- Du-te naibii. Terminat.
Căpitanul cosmonaut Giurgăneanu, la primul său zbor cu o rachetă (afectă sau defectă) prin spațiul infinit și timpul inexistent, a descoperit butonul de catapultare. A zâmbit și a apăsat. Misiunea a fost neîndeplinită, nava a fost distrusă iar cosmonautul a fost fericit, pentru totdeauna pentru că, hei, în spațiu nu există timp, nu există moarte. A levitat, s-a plimbat, nu era grăbit, foamea, setea și nevoia de duș sau toaleta nu existau. A ajuns chiar și pe Venus, unde nu era chiar cine știe ce dar a fost el primul om care a ajuns acolo, neoficial, dar a fost. Și-a lăsat acolo casca de cosmonaut pentru că s-a împrietenit cu extraterești, care nu erau atât de răi precum auzise și nu mai avea nevoie de cască, nici de pastă de dinți. Nu erau ca oamenii și nu. Nu erau nici verzi. Cu unul dintre ei se împrietenise foarte bine. Cred că s-au căsătorit până la urmă sau ceva asemănător...
- Da.
- Totul este în regulă?
- Da.
- Bine. Nu vă panicați. A apărut o defecțiune la motor.
- Știu.
- Nu vă impacientați, totul va fi bine.
- Nu mă impacientez.
- Foarte bine, căpitane! Totul va reveni la control. Terminat.
- Recepționat. Terminat.
Știa că apăruse o afecțiune la motor. Nu de alta, dar avea un bec roșu care clipea și o alarmă care vâjâia în continuu. A putut să o oprească doar spărgând-o. Se pare că cei din Turnul de Control îl credeau mai naiv. Nu se impacienta. Știa de defecțiune. Auzise, citise și studiase alte cazuri de acest fel și toate s-au terminat asemănător. Misiune neînplinită-distrugerea navei-carbonizarea pilotului. Dar el nu era pilot. El era cosmonaut. Nu pilota avioane ci conducea rachete și cel mai important nu prin aer ci prin spațiu. E drept, aceasta este prima lui ieșire de pe Pământ. Era căpitanul rachetei. El singur și Infinitul pur. Și în tot acest infinit pur, palpabil, celulele neantului se contopeau cu celulele lui și formau un singur lucru. Pe el însuși, cel pur, fără nicio firmitură de murdărie. Tot Universul era ...el. Universul începea și se termina la el, Timpul nu exista. În spațiu nu există timp. De aceea se și numește Spațiu. De extratereștri nu îi era nicidecum frică. A rezolvat problema asta încă de când era copil și doar desena ceea ce acum era. Extratereștrii sunt sensibili la pastă de dinți. Pasta de dinții îi anihilează și îi îngheață datorită potasiului care se găsește în cantităși mari în ea. În nava sa spațială existau provizii de pastă de dinți. Până și mâncarea era sub forma pastei de dinți. Misiune lungă, complexă, primul om pe Venus. A luptat mult pentru asta, dar nu a fost prea necinstit. Și uite că a reușit, aproape. Dar se poate... în zilele de azi se poate să supraviețuiești și pe Venus dar și pe drum. După atât de multă muncă, calcule, matematici, fizici, Pascali, Pitagoreni, Newtonieni, combinați și aranjați, x, y, p, l ,m , q, c++, Mendeleevi, logaritmi, necunoscute și aflate, pierdute și găsite, întoare și rasucite, TRE-BU-IE să se poată.
- Căpitane Giurgăneanu! Căpitane!
- Pierdem din altitudine.
- Pierdem?
- Da.
- Ne vom prăbuși.
- Ne vom... prăbuși?
- Da, căpitane Giurgăneanu, da.
- Unde?
- Ch...Ch... Îmi pare sincer rău să vă anunț dar nu mai este nicio șansă. Se pare că motorului rachetei îi lipsește o bujie, este din construcție, dar căpitane! Nu îți fă griji! Cei a căror vină este, vor plăti, căpitane!
- Nu ne vom prăbuși, Turn de Control. Nu tu te vei prăbuși. Tu stai bine înfipt cu picioarele în sol. Tu ești securizat și bazat, crede-mă că nu tu te vei prăbuși.
- Căpitane, ne pare since rău dar nu avem de unde să știm de această defecțiune. A fost total insesizabilă tuturor controalelor noastre și este un caz extrem-extrem de rar. Dar, căpitane, TU vei supraviețui. Eu te cunosc, tu te vei supraviețui și te vei întoarce cu bine la noi, acasă. Tu ești puternic.
- Du-te naibii. Terminat.
Căpitanul cosmonaut Giurgăneanu, la primul său zbor cu o rachetă (afectă sau defectă) prin spațiul infinit și timpul inexistent, a descoperit butonul de catapultare. A zâmbit și a apăsat. Misiunea a fost neîndeplinită, nava a fost distrusă iar cosmonautul a fost fericit, pentru totdeauna pentru că, hei, în spațiu nu există timp, nu există moarte. A levitat, s-a plimbat, nu era grăbit, foamea, setea și nevoia de duș sau toaleta nu existau. A ajuns chiar și pe Venus, unde nu era chiar cine știe ce dar a fost el primul om care a ajuns acolo, neoficial, dar a fost. Și-a lăsat acolo casca de cosmonaut pentru că s-a împrietenit cu extraterești, care nu erau atât de răi precum auzise și nu mai avea nevoie de cască, nici de pastă de dinți. Nu erau ca oamenii și nu. Nu erau nici verzi. Cu unul dintre ei se împrietenise foarte bine. Cred că s-au căsătorit până la urmă sau ceva asemănător...
joi, 3 martie 2011
În urmă cu trei săptămâni și șase zile am rămas singur. M-am rătăcit de frații și suratele mele. I-am căutat peste tot dar nu i-am găsit niciunde iar ei, din câte se pare, au uitat de mine. Am rămas singur într-un oraș necunoscut de mine, dar eu cred că e cel mai friguros oraș de pe planetă. Noaptea, ca să nu îmi înghețe aripile, trebuie să zbor aproape în continuu așa că apuc să dorm foarte puțin. Sunt obosit. Nu am voie să intru în case de oameni necunoscuți iar eu nu cunosc pe nimeni așa că adesea ațipesc pe acoperișurile clădirilor sau în podurile lor. Din poduri poți privi ce fac oamenii în case și astfel mi-am dat seama că nu există doar oameni buni și răi, așa cum știam. Până acum am văzut doar un om rău. A lovit femeia cu care locuia. Și femeia plângea și țipa, iar bărbatul o certa. Eu nu am putut face nimic, nu am voie. Mi-am acoperit un ochi cu aripa stângă iar celălalt se uita și lăcrima iar lacrimile cădeau peste oameni. Ei nu observau. Când nu s-a mai auzit nimic, m-am uitat și femeia era singură, cu fața în jos, pe pat. Plângea.
Ziua zbor deasupra oamenilor și așa am cunoscut aproape câțiva: cei trei copii pe care îi văd când vin și când pleacă de la școală, o fetiță cu părul negru cenușă, o fetiță foarte veselă și un băiat cu părul auriu ca și lumina Soarelui de la mine de acasă, o doamnă singură care are același drum și aceeași sacoșă în fiecare zi, un cățel alb-zahăr-pudră căruia nu-i place zăpada, un bătrân milostiv, un măturător de străzi care vine zâmbind și care mătura strada mereu când nu e zăpadă, femeia pe care a bătut-o omul rău, omul rău, doamna credincioasă și fata împreună cu băiatul îndrăgostit. Ei sunt oamenii pe care i-am observat.
O dată, când era un frig groaznic de chinuitor și am vrut să mă încălzesc m-am dus lângă un om care nici el nu avea casă. Dar avea un foc la care se încălzea. M-am dus lângă el și mi-am încălzit mâinile lângă foc. După un timp el mă întreabă de ce am aripi, dacă este vreun carnaval prin oraș și dacă se dă ceva gratis de mâncare, că el nu a auzit de un așa carnaval iarna. M-am speriat, credeam că nu mă vede. Era primul om care vorbise vreodată cu mine. Nu am zburat ca să nu îl sperii dar am alergat. După câțiva pași am căzut. M-am împiedicat de trupul bărbatului a cărui suflet se încălzea acum la acel foc.
Cu câteva zile în urmă i-am cunoscut pe fata și pe băiatul îndrăgostit. M-au încălzit și mi-au făcut aripile mai mari. Atât.
Sincer, nu voiam decât să nu mai fiu singur. Doar să-mi fi găsit un frate sau o surată... Îmi era frig și teamă.
În timp ce zburam că să îmi găsesc un culcuș, aripile au început să mă doară. O durere ca de tăietură de cuțit sau de glonț, cred. Mă dureau atât de tare încât nu am mai putut zbura și am căzut prin tavanul unei case, lângă patul unei femei care țipa. Acea femeie care țipa! Dar acum nu o bătea nimeni. În jurul ei erau alte femei care o țineau iar în față un bărbat umbla între picioarele ei. Mi-am dat seama că suferința mea nu se compară cu cea a ei. O lacrimă mare, ca o stâncă, a căzut din ochiul femeii dar nu ea plângea. Ci copilul care tocmai se născuse. Am privit copilul și în toată durerea care mă descompunea am înțeles care este de fapt misiunea mea.
Acum m-am decis să nu mai plec niciodată de aici. Aripile nu mă mai dor pentru că nu le mai am. Cu noul corp încă mă mai obișnuiesc dar este bine...
Ziua zbor deasupra oamenilor și așa am cunoscut aproape câțiva: cei trei copii pe care îi văd când vin și când pleacă de la școală, o fetiță cu părul negru cenușă, o fetiță foarte veselă și un băiat cu părul auriu ca și lumina Soarelui de la mine de acasă, o doamnă singură care are același drum și aceeași sacoșă în fiecare zi, un cățel alb-zahăr-pudră căruia nu-i place zăpada, un bătrân milostiv, un măturător de străzi care vine zâmbind și care mătura strada mereu când nu e zăpadă, femeia pe care a bătut-o omul rău, omul rău, doamna credincioasă și fata împreună cu băiatul îndrăgostit. Ei sunt oamenii pe care i-am observat.
O dată, când era un frig groaznic de chinuitor și am vrut să mă încălzesc m-am dus lângă un om care nici el nu avea casă. Dar avea un foc la care se încălzea. M-am dus lângă el și mi-am încălzit mâinile lângă foc. După un timp el mă întreabă de ce am aripi, dacă este vreun carnaval prin oraș și dacă se dă ceva gratis de mâncare, că el nu a auzit de un așa carnaval iarna. M-am speriat, credeam că nu mă vede. Era primul om care vorbise vreodată cu mine. Nu am zburat ca să nu îl sperii dar am alergat. După câțiva pași am căzut. M-am împiedicat de trupul bărbatului a cărui suflet se încălzea acum la acel foc.
Cu câteva zile în urmă i-am cunoscut pe fata și pe băiatul îndrăgostit. M-au încălzit și mi-au făcut aripile mai mari. Atât.
Sincer, nu voiam decât să nu mai fiu singur. Doar să-mi fi găsit un frate sau o surată... Îmi era frig și teamă.
În timp ce zburam că să îmi găsesc un culcuș, aripile au început să mă doară. O durere ca de tăietură de cuțit sau de glonț, cred. Mă dureau atât de tare încât nu am mai putut zbura și am căzut prin tavanul unei case, lângă patul unei femei care țipa. Acea femeie care țipa! Dar acum nu o bătea nimeni. În jurul ei erau alte femei care o țineau iar în față un bărbat umbla între picioarele ei. Mi-am dat seama că suferința mea nu se compară cu cea a ei. O lacrimă mare, ca o stâncă, a căzut din ochiul femeii dar nu ea plângea. Ci copilul care tocmai se născuse. Am privit copilul și în toată durerea care mă descompunea am înțeles care este de fapt misiunea mea.
Acum m-am decis să nu mai plec niciodată de aici. Aripile nu mă mai dor pentru că nu le mai am. Cu noul corp încă mă mai obișnuiesc dar este bine...
miercuri, 16 februarie 2011
Aseară
Aseară, când Ceasul cel mare bătu o ora trecută
Spre dimineață,
Făt-Frumos,
Cel cu părul castaniu, frumos,
Cu bucle multe și nasul frumos,
Cu buze mari, cărnoase, frumoase,
Cu trupul acoperit de hainele cele mai frumoase,
Cu mâini mlădioase,
Cu calul alb, bine hrănit și frumos,
M-a luat de acasă.
-Mormăilă, cum ți se pare? Zi și tu. Nu era frumos?
-Era cel mai frumos! Așa cred!
-Eu citeam visătoare și el deodată îmi apare. S-a prezentat, a spus ca mă iubește. L-am crezut. Era încântat! Mormăilă! Îți vine sa crezi? M-a dus la el la Palat...
-Oau... La...Palat?
-Da, Mormăilă! Așa s-a întâmplat. Jur! Nici că m-am gândit să nu merg. Era atât de frumos! În ochii lui căprui, sciliptori când m-am uitat... un nod în gât mi s-a pus, stomacul mi-era doar o gaură și pese tot în trup, doar fluturi. M-a fermecat... Pe loc am plecat. La Palat. Pe calul său alb. L-am ținut de pe la spate. Mirosea a flori de parfumate, pentru mine, Mormăilă! Căluțul cel frumos, al lui Făt-Frumos nu fugea pe drum, fugea pe aer. În aer. În sus. Am ajuns pe un nor. A fost prima data când am atins un nor. Picioarele-mi goale, astea două cu care ieri am fost la muncă au atins Norul lui Făt-Frumos... M-a dus la el în Palat. Să știi dragă, ursuleț că nu e așa ca în poveștile alea copilărești. Casa lui Făt-Frumos e sus, în Lună. Am intrat în Luna cea albă. Luna este cel mai tăcut loc. Niciun sunet nu se auzea. Filarmonica greierilor, greierii noștri dragi care cântă atât de frumos aici, în sătucul nostru nici că se auzeau. Făt-Frumos mi-a vorbit mult. Am stat îmbrățișați. Ne-am legănat pe lună, mi-a dat o cunună de flori din stele, făcută chiar de el, mâinile ne-au fost mereu încleștate de parcă ar fi fost doar una...
-Aaah. Ce frumos...
-Stai să vezi Mormăilă. Ne-am făcut planuri de nunta, a doua zi urma să mă ceară părinților și veneam să te i-au și pe tine la Palat, acolo sus, vezi? Acolo în Luna. L-am întrebat cum sunt diminețile pe Lună și mi-a supus că voi vedea chiar eu. Ne-am dus sus, în pat. Ne-am sărutat, Luna s-a întunecat, un nor gri ne-a înfulecat și o voce a strigat: Făt-Frumooooos. Hai la luptăăăă, fricosule, mojicule și necinsitule! Pe loc m-am cutremurat. Făt-Frumos mi-a spus să nu-mi fac griji este doar un drac, drac nebun. Era Zmeul. L-am implorat pe frumos să nu se ducă, să nu mă lase singură dar el nu m-a ascultat...Doarea să-mi arate ca nu e doar un băiat, e bărbat. Mi-a dat drumul la mână și a plecat la luptă. Vai Mormăilă... A fost groaznic. Muzica săbiilor este infernală. Țipau, gemeau... Luna mi-a șoptit la ureche că Zmeul cel drac a veni după mine. M-am înfricoșat. Am rugat Luna să mă apere, am plâns, am vrut să ma duc afară din Palat, să-i opresc. Să le zic că plec acas și că nu e nevoie de vărsare de sânge nevinovat. Dar era întuneric, nu cunoșteam suficeient de bine locul. Îmi era frică...
-Săraca de tine... Dar spune-mi! Ce ai facut! Cum ai scăpat?
-Stai să vezi Mormăilă. La un moment dat o liniște chinuitoare s-a lăsat. Doar suspinele mele se mai auzeau. Deodată ceva mă cuprinde pe la spate. Făt-Frumos, îmi zic. Ce bine că ai scăpat! L-am îmbrățișat dar era mai lat. L-am mirosit și mirosea a suferință. L-am întrebat de e rănit, de-l doare. El nu a răspuns. L-am mângâiat. Era cald, transpirat. Mă gândeam că de asta nu vorbește, că o fi extenuat, așa că l-am sărutat și parcă un venin mi-a invadat corpul. Am început să am furnicături, m-am emoționat. Mi-am spus că a câștigat și că mă iubește încă și mai mult. M-a luat de mână, m-a dus afară din Palat...
-Spune-mi dar, ceața nu s-a risipit?
-Nici vorbă. Stai să vezi, Mormăilă. Am ieșit din luna, ne-am suit pe un cal, altul decât cel cu care am venit. Și am coborât din Lună. Când din nou am atins pământul am văzut că nu Făt-Frumos era cel sărutat.
-Zmeul!
-Chiar el! M-am speriat. Era rănit și îmi era milă de el. Știi cât de frumos era? Era blond cu ochi albaști. I-am înteles toată dragostea ce mi-o purta doar privindu-l cu inima. Era însă mai frumos decând însuși Făt-Frumos. L-am întrebat ce i-a făcut frumosului? Mi-a arătat Luna. Am întrebat Luna. Ce i-a făcut Zmeul, frumosului. Luna mi-a zis ca Făt-Frumos e suferind. S-a dus în pat. Nu știam ce să fac. Inimia mi-a fost pusă la încercare. Chiar de nu era bine, chiar de eram în sătucul cel mic, chiar dacă niciun Zmeu nu mi-a mai zâmbit, chiar daca veninul îmi înflorește trupul, el, Zmeul era hărăzitul. Îl auzeam în tăcere, chipul său divin și drăcesc care îmi dadea fiori, el, drăcescul m-a făcut să mă îndrăgostesc. Pe loc am uitat de frumosul suferind.
-Vai de mine...
-Mie-mi zici? Cum m-ar fi cerut lui tata un Zmeu, puternic, cu aripi negre, cu trupul forțos, cu chip satanic dar melodios, cu venin în buze și dragoste în privire. Era imposibil. Dar nici că-mi păsa. L-am chemat în casă. A răspuns dând din cap, nu. L-am rugat să-mi vorbească. Să-mi spună ce vom face. El m-a sărutat, m-a dat deoparte și a zburat. Calul a plecat și el. Am rămas plângând în mijloc de drum. Inima mea scotea fum. Acest Zmeu m-a...
-Nu spune...
-Of, Mormăilă. Ce știi tu? Am ajuns în casă. Nu am dormit toată noapte.
-Trebuia să ma chemi lângă tine.
-Eh! Nu se putea! Când am stins lampa, Zmeul a venit din nou. Ne-am iubit. I-am făgăduit că voi fi a lui mereu. La plecare i-am zărit o lacrima. L-am căutat toată ziua. Am întrebat Soarele. A spus că nu cunoaște. I-am zis să întrebe Luna. Când Soarele mi-a zis a Lunii răspuns am simțit cum o parte din mine... frumosul l-a înfrânt pe Zmeu. Zmeul e mort. Am fugit la biblioteca și am cercetat. Sufletul Zmeilor, chiar necurat, bântuie mereu pământul. Așa că Mormăila, spune-le părinților povestea mea. Eu plec la Zmeul!
Spre dimineață,
Făt-Frumos,
Cel cu părul castaniu, frumos,
Cu bucle multe și nasul frumos,
Cu buze mari, cărnoase, frumoase,
Cu trupul acoperit de hainele cele mai frumoase,
Cu mâini mlădioase,
Cu calul alb, bine hrănit și frumos,
M-a luat de acasă.
-Mormăilă, cum ți se pare? Zi și tu. Nu era frumos?
-Era cel mai frumos! Așa cred!
-Eu citeam visătoare și el deodată îmi apare. S-a prezentat, a spus ca mă iubește. L-am crezut. Era încântat! Mormăilă! Îți vine sa crezi? M-a dus la el la Palat...
-Oau... La...Palat?
-Da, Mormăilă! Așa s-a întâmplat. Jur! Nici că m-am gândit să nu merg. Era atât de frumos! În ochii lui căprui, sciliptori când m-am uitat... un nod în gât mi s-a pus, stomacul mi-era doar o gaură și pese tot în trup, doar fluturi. M-a fermecat... Pe loc am plecat. La Palat. Pe calul său alb. L-am ținut de pe la spate. Mirosea a flori de parfumate, pentru mine, Mormăilă! Căluțul cel frumos, al lui Făt-Frumos nu fugea pe drum, fugea pe aer. În aer. În sus. Am ajuns pe un nor. A fost prima data când am atins un nor. Picioarele-mi goale, astea două cu care ieri am fost la muncă au atins Norul lui Făt-Frumos... M-a dus la el în Palat. Să știi dragă, ursuleț că nu e așa ca în poveștile alea copilărești. Casa lui Făt-Frumos e sus, în Lună. Am intrat în Luna cea albă. Luna este cel mai tăcut loc. Niciun sunet nu se auzea. Filarmonica greierilor, greierii noștri dragi care cântă atât de frumos aici, în sătucul nostru nici că se auzeau. Făt-Frumos mi-a vorbit mult. Am stat îmbrățișați. Ne-am legănat pe lună, mi-a dat o cunună de flori din stele, făcută chiar de el, mâinile ne-au fost mereu încleștate de parcă ar fi fost doar una...
-Aaah. Ce frumos...
-Stai să vezi Mormăilă. Ne-am făcut planuri de nunta, a doua zi urma să mă ceară părinților și veneam să te i-au și pe tine la Palat, acolo sus, vezi? Acolo în Luna. L-am întrebat cum sunt diminețile pe Lună și mi-a supus că voi vedea chiar eu. Ne-am dus sus, în pat. Ne-am sărutat, Luna s-a întunecat, un nor gri ne-a înfulecat și o voce a strigat: Făt-Frumooooos. Hai la luptăăăă, fricosule, mojicule și necinsitule! Pe loc m-am cutremurat. Făt-Frumos mi-a spus să nu-mi fac griji este doar un drac, drac nebun. Era Zmeul. L-am implorat pe frumos să nu se ducă, să nu mă lase singură dar el nu m-a ascultat...Doarea să-mi arate ca nu e doar un băiat, e bărbat. Mi-a dat drumul la mână și a plecat la luptă. Vai Mormăilă... A fost groaznic. Muzica săbiilor este infernală. Țipau, gemeau... Luna mi-a șoptit la ureche că Zmeul cel drac a veni după mine. M-am înfricoșat. Am rugat Luna să mă apere, am plâns, am vrut să ma duc afară din Palat, să-i opresc. Să le zic că plec acas și că nu e nevoie de vărsare de sânge nevinovat. Dar era întuneric, nu cunoșteam suficeient de bine locul. Îmi era frică...
-Săraca de tine... Dar spune-mi! Ce ai facut! Cum ai scăpat?
-Stai să vezi Mormăilă. La un moment dat o liniște chinuitoare s-a lăsat. Doar suspinele mele se mai auzeau. Deodată ceva mă cuprinde pe la spate. Făt-Frumos, îmi zic. Ce bine că ai scăpat! L-am îmbrățișat dar era mai lat. L-am mirosit și mirosea a suferință. L-am întrebat de e rănit, de-l doare. El nu a răspuns. L-am mângâiat. Era cald, transpirat. Mă gândeam că de asta nu vorbește, că o fi extenuat, așa că l-am sărutat și parcă un venin mi-a invadat corpul. Am început să am furnicături, m-am emoționat. Mi-am spus că a câștigat și că mă iubește încă și mai mult. M-a luat de mână, m-a dus afară din Palat...
-Spune-mi dar, ceața nu s-a risipit?
-Nici vorbă. Stai să vezi, Mormăilă. Am ieșit din luna, ne-am suit pe un cal, altul decât cel cu care am venit. Și am coborât din Lună. Când din nou am atins pământul am văzut că nu Făt-Frumos era cel sărutat.
-Zmeul!
-Chiar el! M-am speriat. Era rănit și îmi era milă de el. Știi cât de frumos era? Era blond cu ochi albaști. I-am înteles toată dragostea ce mi-o purta doar privindu-l cu inima. Era însă mai frumos decând însuși Făt-Frumos. L-am întrebat ce i-a făcut frumosului? Mi-a arătat Luna. Am întrebat Luna. Ce i-a făcut Zmeul, frumosului. Luna mi-a zis ca Făt-Frumos e suferind. S-a dus în pat. Nu știam ce să fac. Inimia mi-a fost pusă la încercare. Chiar de nu era bine, chiar de eram în sătucul cel mic, chiar dacă niciun Zmeu nu mi-a mai zâmbit, chiar daca veninul îmi înflorește trupul, el, Zmeul era hărăzitul. Îl auzeam în tăcere, chipul său divin și drăcesc care îmi dadea fiori, el, drăcescul m-a făcut să mă îndrăgostesc. Pe loc am uitat de frumosul suferind.
-Vai de mine...
-Mie-mi zici? Cum m-ar fi cerut lui tata un Zmeu, puternic, cu aripi negre, cu trupul forțos, cu chip satanic dar melodios, cu venin în buze și dragoste în privire. Era imposibil. Dar nici că-mi păsa. L-am chemat în casă. A răspuns dând din cap, nu. L-am rugat să-mi vorbească. Să-mi spună ce vom face. El m-a sărutat, m-a dat deoparte și a zburat. Calul a plecat și el. Am rămas plângând în mijloc de drum. Inima mea scotea fum. Acest Zmeu m-a...
-Nu spune...
-Of, Mormăilă. Ce știi tu? Am ajuns în casă. Nu am dormit toată noapte.
-Trebuia să ma chemi lângă tine.
-Eh! Nu se putea! Când am stins lampa, Zmeul a venit din nou. Ne-am iubit. I-am făgăduit că voi fi a lui mereu. La plecare i-am zărit o lacrima. L-am căutat toată ziua. Am întrebat Soarele. A spus că nu cunoaște. I-am zis să întrebe Luna. Când Soarele mi-a zis a Lunii răspuns am simțit cum o parte din mine... frumosul l-a înfrânt pe Zmeu. Zmeul e mort. Am fugit la biblioteca și am cercetat. Sufletul Zmeilor, chiar necurat, bântuie mereu pământul. Așa că Mormăila, spune-le părinților povestea mea. Eu plec la Zmeul!
vineri, 4 februarie 2011
Sunt cel mai fericit om din lume!
04.03.2010
Botoșani,
Primăverii nr. 64,
Dragă Laura,
Îți scriu sa îți spun ca sunt foarte bine, sănătos, mulțumesc. Ieri a fost cea mai fericită zi din toată viața mea. A fost o zi plină de aventuri interesante și bucurii neașteptate. Dis-de-dimineață, când m-am trezit, Soarele era atârnat pe bolta cerească. M-am spălat în fugă pe dinți dar nu am uitat să mănânc micul dejun. Nu. Știu că este cea mai importantă masă din zi dar vreau să iți spun un secret. Nu am mâncat dis-de-dimineață acasă, ci la colega mea de facultate, domnișoara avocat în devenire, H. Sper să îți dai seama despre cine îți vorbesc. Domnișoara H. mi-a dat o veste excelentă. Am primit bursa o bursă de studiu în Olanda! Este nemaipomenit! Vestea a venit ca un fulger. Nu mă așteptam la așa ceva.
Deși eram cam obosit, nu am ascultat sfatul celorlați prieteni de a nu mă urca în mașină pentru un drum atât de lung. Am făcut un accident groaznic. Se pare că vechea Dacie, a dorit să cunoască mai bine stejarul de pe marginea drumului. Dar ce vină aveam eu? Eram în curbă, nu mai știu exact unde, șoseaua era umedă (ploase mult în ziua aceea), nu conduceam prea repede dar, chiar și așa, am derapat, m-am rostogolit și Dacia a sărutat stejarul. Am ratat bursa. Cu toate astea, însă, am fost externat cât ai clipi (deși am avut răni fatale, nu trebuie sa îți faci griji, acum sunt bine).
Apoi am plecat cu familia la plaja. Trebuia să fi venit și tu, Laura. Te-ai fi distrat copios. Am făcut baie în mare, am făcut baie de soare, mica Simo a făcut și o baie de nisip. Am tras o sperietură soră cu moartea atunci când, mica Simo era să se înece! S-a dus în mare ea singură și... Dumnezeule. Noroc că a văzut-o soția mea și am putut să înot după ea. După ce am văzut-o pe fiică-mea la mine în brațe, în siguranță, am plecat direct acasă. Danei și Răducu plângeau. Ziua noastră la plajă s-a transformat într-o plângere generală, până când am ajuns în mașină și toată lumea era vesela din nou. Să vezi deci, Laura, cât bine poate face aerul sărat la nervi!
Am uitat să-ți zic despre noua mașina! Drept cadou de nuntă, eu și Dana am primit o nouă mașină! (am un lapsus și nu-mi amintesc cum se cheamă mașina aceea). A fost cel mai frumos cadou, până la nașterea lui Răducu. A fost minunat.
Când am ajuns acasă am primit un telefon și am aflat despre un deces în familie. O rudă tare, tare apropiată. Un bărbat. Dana, copii și cu mine am fost devastați. Dar după ceva timp un alt telefon a sunat (de data asta, Răducu a răspuns) și am aflat că am câștigat premiul al doi-lea la Super Bingo Metropolis! Imediat după ce am aflat vestea, am dat o petrecere. Cea mai mare petrecere de la nunta cu Dana până ieri. Ți-am simțit lipsa, Laura. Închipuie-ți câte s-au întâmplat doar într-o singură zi, ieri! Cea mai frumoasă zi din viața mea... Și asta nu e tot! Dar ma vei suna și îți voi mai povesti. Așa-i? Ma vei suna imediat după ce vei fi citit scrisoarea. Tu mereu mă suni, Laura. Nu te-am văzut de ceva vreme. Nu vrei să îmi faci o vizită? Răducu mi-a spus că mica Simo și cu Dana sunt plecate săptămâna asta (Dana a trebuit să plece ieri și ca să nu mă deranjeze a luat-o și pe mica Simo), deci poți veni liniștită. Și Răducu...lucrează toată ziua. Aproape am uitat cum arată... Deci poți veni oricând, Laura. Te rog, răspunde-mi la scrisoare și spune-mi ce mai faci tu și bătrânii prieteni de prin zonă. Te aștept Laura.
Cu dragoste, al tău mereu
Doamna Laura primește plicul cu puțin timp după ce bărbatul cu părul alb expediază scrisoarea. Doamna Laura nu deschide plicul. Știe ce se află înăuntru, știe... Pune cu grijă plicul, pe unul dintre vracurile de plicuri iscălite la fel și destinate aceleași persoane.
A doua zi bărbatul cu păr alb i-a o foaie de hârtie și scrie: Dragă Laura...
Botoșani,
Primăverii nr. 64,
Dragă Laura,
Îți scriu sa îți spun ca sunt foarte bine, sănătos, mulțumesc. Ieri a fost cea mai fericită zi din toată viața mea. A fost o zi plină de aventuri interesante și bucurii neașteptate. Dis-de-dimineață, când m-am trezit, Soarele era atârnat pe bolta cerească. M-am spălat în fugă pe dinți dar nu am uitat să mănânc micul dejun. Nu. Știu că este cea mai importantă masă din zi dar vreau să iți spun un secret. Nu am mâncat dis-de-dimineață acasă, ci la colega mea de facultate, domnișoara avocat în devenire, H. Sper să îți dai seama despre cine îți vorbesc. Domnișoara H. mi-a dat o veste excelentă. Am primit bursa o bursă de studiu în Olanda! Este nemaipomenit! Vestea a venit ca un fulger. Nu mă așteptam la așa ceva.
Deși eram cam obosit, nu am ascultat sfatul celorlați prieteni de a nu mă urca în mașină pentru un drum atât de lung. Am făcut un accident groaznic. Se pare că vechea Dacie, a dorit să cunoască mai bine stejarul de pe marginea drumului. Dar ce vină aveam eu? Eram în curbă, nu mai știu exact unde, șoseaua era umedă (ploase mult în ziua aceea), nu conduceam prea repede dar, chiar și așa, am derapat, m-am rostogolit și Dacia a sărutat stejarul. Am ratat bursa. Cu toate astea, însă, am fost externat cât ai clipi (deși am avut răni fatale, nu trebuie sa îți faci griji, acum sunt bine).
Apoi am plecat cu familia la plaja. Trebuia să fi venit și tu, Laura. Te-ai fi distrat copios. Am făcut baie în mare, am făcut baie de soare, mica Simo a făcut și o baie de nisip. Am tras o sperietură soră cu moartea atunci când, mica Simo era să se înece! S-a dus în mare ea singură și... Dumnezeule. Noroc că a văzut-o soția mea și am putut să înot după ea. După ce am văzut-o pe fiică-mea la mine în brațe, în siguranță, am plecat direct acasă. Danei și Răducu plângeau. Ziua noastră la plajă s-a transformat într-o plângere generală, până când am ajuns în mașină și toată lumea era vesela din nou. Să vezi deci, Laura, cât bine poate face aerul sărat la nervi!
Am uitat să-ți zic despre noua mașina! Drept cadou de nuntă, eu și Dana am primit o nouă mașină! (am un lapsus și nu-mi amintesc cum se cheamă mașina aceea). A fost cel mai frumos cadou, până la nașterea lui Răducu. A fost minunat.
Când am ajuns acasă am primit un telefon și am aflat despre un deces în familie. O rudă tare, tare apropiată. Un bărbat. Dana, copii și cu mine am fost devastați. Dar după ceva timp un alt telefon a sunat (de data asta, Răducu a răspuns) și am aflat că am câștigat premiul al doi-lea la Super Bingo Metropolis! Imediat după ce am aflat vestea, am dat o petrecere. Cea mai mare petrecere de la nunta cu Dana până ieri. Ți-am simțit lipsa, Laura. Închipuie-ți câte s-au întâmplat doar într-o singură zi, ieri! Cea mai frumoasă zi din viața mea... Și asta nu e tot! Dar ma vei suna și îți voi mai povesti. Așa-i? Ma vei suna imediat după ce vei fi citit scrisoarea. Tu mereu mă suni, Laura. Nu te-am văzut de ceva vreme. Nu vrei să îmi faci o vizită? Răducu mi-a spus că mica Simo și cu Dana sunt plecate săptămâna asta (Dana a trebuit să plece ieri și ca să nu mă deranjeze a luat-o și pe mica Simo), deci poți veni liniștită. Și Răducu...lucrează toată ziua. Aproape am uitat cum arată... Deci poți veni oricând, Laura. Te rog, răspunde-mi la scrisoare și spune-mi ce mai faci tu și bătrânii prieteni de prin zonă. Te aștept Laura.
Cu dragoste, al tău mereu
Doamna Laura primește plicul cu puțin timp după ce bărbatul cu părul alb expediază scrisoarea. Doamna Laura nu deschide plicul. Știe ce se află înăuntru, știe... Pune cu grijă plicul, pe unul dintre vracurile de plicuri iscălite la fel și destinate aceleași persoane.
A doua zi bărbatul cu păr alb i-a o foaie de hârtie și scrie: Dragă Laura...
sâmbătă, 8 ianuarie 2011
Iubire imposibila
-Consuelo, singura mea prietena, pata de culoare din viata mea, simt...
-Ce urli, draga asa. Sunt aici.
-Consuelo...se apropie, simt...
-Ce, Vasile, ce se...
-Te-am rugat sa nu imi mai spui Vasile! Macar acum, in ultimul ceas, spune-mi Vasiliano...
-Cat tupeu ai?!?
-Se apropie...simt...
-Da’ zi draga odata ce anume se apropie? Ce?
-...Consuelo...se apropie...sfarsitul!
-Ei bata-te sa te bata. Nu vine niciun sfarsit.
- Consuelo...il simt!
-Vasile!
-Vasiliano!
-Vasiliano! Draga, crede-ma. Sunt aici dinaintea ta, stiu cum functioneaza treaba. Doar am discutat si cu primarul de judet, este bine. Ai cumparat teren aici, aici ramai. Nu se poate intampla nimic rau. Si de altfel, se zvoneste ca nu se poate, nu se poate draga sa pateti tocmai tu ceva.
-Consuelo...
-Vasiliano! Nici prin Le Chambre, nici de La Rene, nici macar de la Le Roi nu se aud nici macar zvon de furtuna, ploaie sau sapun, ce sa mai discutam de un dezastru. Nu pleci, draga nicaieri.
-Vreau sa iti spun acum, Consuelo... Tu ai fost si vei ramane mereu... dragostea mea.
-Vasile!
-Te-am iubit. Tot acest timp tu ai fost mereu alaturi de mine, zi si noapte. Culoarea ta marona mi-a luminat viata ce scurta-mi, din pacate. Inima-mi plange, Consuelocita! Despartirea prea repede a venit...
-Vasile! Termina odata! Ma sperii! Vorbesti si in slove deochiate! Ce e cu tine? Ma faci sa rosesc! Primarul a zis ca e lotul tau de pamant permanent. Am o varsta, am personalitate, vorba aia, sunt aici de cand ehehe, am un cuvant de spus, Vasile! Nu pleci nici daca vrei!
-Sa luam de coarne adevarul, Consueluta... Am imbatranit... Mi-a disparut roseala din bujori, mi-a disparut lichidul cristalin...am coaja, Consuelo!
-Ehe Vasiliano! Ma superi! Doar ai auzit ce se zvoneste! Si fratii tai au la fel si nu se plang! Fii barbat, Vasile! Fii barbat, nu ma lasa!
-Dar ei nu au avut norocul sa sada langa asa o Alunita frumoasa, incantatoare, radianta si motoasa, pe care sa ajunga sa o iubeasca!
-Ma faci sa imbujorez, Vasiliano! Si eu... te simpatizez,na. Pftui, ca m-ai facut sa o zic smechere! Si coaja este doar matca din care va iesi fluturele.
-Ce fluture, iubita mea?
-Ei... fluturele! Dupa coaja am stabilit ca ramai aici! Ce tot atata! O sa vina mana, o sa te scarpine si gata! Asa a zis si primarul! Tu stai acolo si fa-ti treaba! Mananca-l! Fa sa te scarpine!
-Consuelo!
Hai lasa-ma ca ma superi si am treaba! Am mancarea pe foc, jos, la subsol si tu ma tii aici de vorba.
-Consuelo!!! Asculta-ma! Am imbatranit! Nu mai am timp! Simt cum ma duc si mana nu mai are cand a veni!
-VAI DE MINE! Vasile.. VASILIANO sa nu imi faci una ca asta.
-Consuelitita...asta vroiam sa iti spun....a venit ceasul. Monstrul a invins. Ce nenorocire! Ce patos! Ce durere! Mana nu mai apare... am simtit asta de cand am aparut... eram un boboc, nici nu te cunosteam Consuelo, mai stii?
-Cum as putea uita, Vasiliano?
-La inceput nimeni nu ma placea. Toti ma urau si tipau. Si la mine si la fratii mei. Mult am suferit. Vroiam doar un strop de atentie, o mangaiere, o scarpinare... Dar eu te-am gasit pe tine Consuelo si doar cu tine ma puteam astampara. Am simtit iubirea ta din prima clipa. Inainte nu credeam in dragoste la prima vedere... Si de atunci nicio pudra de talc si nicio solutie mentola nu mi-a mai dat astampar Consuelo. Te iubesc!
- Si eu te iubesc, Vasiliano! Ce faci? Sa cheme cineva mana! Nu pleca! Nu te usca! Sa nu cazi, Vasiliano!
-Ma desprind, mana nu mai apare! A fost mai puternica decat noi! Dragostea noastra a fost imposibila! Imi pare rau Consuelo! Iarta-ma! Sa iti gasesti un sot bun. Nu ma uita! Nu uita niciodata bubita de varicela care a locuit langa tine si care te-a iubit mereu, Consuelo...mereu!
-Ce urli, draga asa. Sunt aici.
-Consuelo...se apropie, simt...
-Ce, Vasile, ce se...
-Te-am rugat sa nu imi mai spui Vasile! Macar acum, in ultimul ceas, spune-mi Vasiliano...
-Cat tupeu ai?!?
-Se apropie...simt...
-Da’ zi draga odata ce anume se apropie? Ce?
-...Consuelo...se apropie...sfarsitul!
-Ei bata-te sa te bata. Nu vine niciun sfarsit.
- Consuelo...il simt!
-Vasile!
-Vasiliano!
-Vasiliano! Draga, crede-ma. Sunt aici dinaintea ta, stiu cum functioneaza treaba. Doar am discutat si cu primarul de judet, este bine. Ai cumparat teren aici, aici ramai. Nu se poate intampla nimic rau. Si de altfel, se zvoneste ca nu se poate, nu se poate draga sa pateti tocmai tu ceva.
-Consuelo...
-Vasiliano! Nici prin Le Chambre, nici de La Rene, nici macar de la Le Roi nu se aud nici macar zvon de furtuna, ploaie sau sapun, ce sa mai discutam de un dezastru. Nu pleci, draga nicaieri.
-Vreau sa iti spun acum, Consuelo... Tu ai fost si vei ramane mereu... dragostea mea.
-Vasile!
-Te-am iubit. Tot acest timp tu ai fost mereu alaturi de mine, zi si noapte. Culoarea ta marona mi-a luminat viata ce scurta-mi, din pacate. Inima-mi plange, Consuelocita! Despartirea prea repede a venit...
-Vasile! Termina odata! Ma sperii! Vorbesti si in slove deochiate! Ce e cu tine? Ma faci sa rosesc! Primarul a zis ca e lotul tau de pamant permanent. Am o varsta, am personalitate, vorba aia, sunt aici de cand ehehe, am un cuvant de spus, Vasile! Nu pleci nici daca vrei!
-Sa luam de coarne adevarul, Consueluta... Am imbatranit... Mi-a disparut roseala din bujori, mi-a disparut lichidul cristalin...am coaja, Consuelo!
-Ehe Vasiliano! Ma superi! Doar ai auzit ce se zvoneste! Si fratii tai au la fel si nu se plang! Fii barbat, Vasile! Fii barbat, nu ma lasa!
-Dar ei nu au avut norocul sa sada langa asa o Alunita frumoasa, incantatoare, radianta si motoasa, pe care sa ajunga sa o iubeasca!
-Ma faci sa imbujorez, Vasiliano! Si eu... te simpatizez,na. Pftui, ca m-ai facut sa o zic smechere! Si coaja este doar matca din care va iesi fluturele.
-Ce fluture, iubita mea?
-Ei... fluturele! Dupa coaja am stabilit ca ramai aici! Ce tot atata! O sa vina mana, o sa te scarpine si gata! Asa a zis si primarul! Tu stai acolo si fa-ti treaba! Mananca-l! Fa sa te scarpine!
-Consuelo!
Hai lasa-ma ca ma superi si am treaba! Am mancarea pe foc, jos, la subsol si tu ma tii aici de vorba.
-Consuelo!!! Asculta-ma! Am imbatranit! Nu mai am timp! Simt cum ma duc si mana nu mai are cand a veni!
-VAI DE MINE! Vasile.. VASILIANO sa nu imi faci una ca asta.
-Consuelitita...asta vroiam sa iti spun....a venit ceasul. Monstrul a invins. Ce nenorocire! Ce patos! Ce durere! Mana nu mai apare... am simtit asta de cand am aparut... eram un boboc, nici nu te cunosteam Consuelo, mai stii?
-Cum as putea uita, Vasiliano?
-La inceput nimeni nu ma placea. Toti ma urau si tipau. Si la mine si la fratii mei. Mult am suferit. Vroiam doar un strop de atentie, o mangaiere, o scarpinare... Dar eu te-am gasit pe tine Consuelo si doar cu tine ma puteam astampara. Am simtit iubirea ta din prima clipa. Inainte nu credeam in dragoste la prima vedere... Si de atunci nicio pudra de talc si nicio solutie mentola nu mi-a mai dat astampar Consuelo. Te iubesc!
- Si eu te iubesc, Vasiliano! Ce faci? Sa cheme cineva mana! Nu pleca! Nu te usca! Sa nu cazi, Vasiliano!
-Ma desprind, mana nu mai apare! A fost mai puternica decat noi! Dragostea noastra a fost imposibila! Imi pare rau Consuelo! Iarta-ma! Sa iti gasesti un sot bun. Nu ma uita! Nu uita niciodata bubita de varicela care a locuit langa tine si care te-a iubit mereu, Consuelo...mereu!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)