It exists life after Laura

-Chris, come and watch Bakugan with me!
-I’m busy.

-Chris, come and see me playing on the laptop!
-I’m busy.

-Chris, come and see my paintings!
-I’m busy, Ervin.

-Chris, I made you this paint. Look... here’s mom and dad and you and the little one is me.
-Thanks, Ervin. Why is dad bigger than the house?
-Oh, I wanted to be like that.
-O.K.

-Ervin, can you help me writing something, please?
-Yes, of course! What?
-It’s like a letter, in english and I know that you learn english at school.
-But I don’t know to write very well in english. I make mistakes, a lot of them.
-Oh, come on! I heard that you are very good at english and it doesn’t matter if you don’t write it very well, you just have to write it.
-Are you sure?
-Yes, little E. Here, look. A chocolate for energy. And a sheet of paper and a pen. This is gonna be our secret, O.K.? No mom and dad.
-Yes! Yes! It’s gonna be our secret.
-O.K. I trust you.
-But why don’t you write it?
-Ervin! Are you stupid or what?
-What? I’m gonna tell mom that you said the ,,S” word!
-Stop...I’m sorry. I can’t write anything, Ervin. And you know that and you know that this question pisses me off!
-Sorry, sorry, sorry Chris. I’ve forgotten. The illness.
-The disease. The super power. My super power!
-Yeah, right.
-Ha, ha. Now take the pan and write.
-O.K.
-Salut. Sper ca esti...
-Chris, how do you write ,,sper”?
-You write it just the way it sounds. You’ll write all the words just the way they sound. Now write. Sper ca esti bine si ca... Wait. Erase ,,si ca”.
-Chris, you smell like alcohol. Are you drunk?
-No, Ervin. I went to the dentist and there was blood in my mouth and the dentist put some alcohol to stop the bleeding. So I smell like alcohol. Where did we left?
-,,Sper ca esti bine”.
-Right...
-Bine... Go on.
-I hope that you are alright... ,,si ca totul este bine. Ca esti fericita. Azi a fost o zi buna, productiva chiar. Am luat un absend total dean boulea la a 3-a ora si am si ...”
-,,Dean boulea?” What’s that?
-Something like worthless, you know?
-Ha, ha. You took an absence ,,dean boulea”. Ha, ha. I’m gonna tell dad and he’s gonna be mad.
-No! No dad, Ervin! No mom! No dad! Write! ,,Am si cazut pe gheata, dar traiesc”. Put a smiling face. ,,Eu... stii ceea ce cred dar... dupa toate astea... sunt slab. Vroiam sa iti spun doar ca imi pare rau. De fapt nu imi pare absolut deloc rau. Nu imi pare rau ca te-am cunoscut. Imi pare rau ca te-am supra apreciat. Asta regret cel mai mult. Te-am supra apreciat si sunt un prost. Despre asta si vorbeam. Incredere oarba. Sunt un prost. Nu te invinovatesc. E normal, logic, uman. Ai uitat, ai adormit, ai dormit, ai uitat. Eu sunt ala care se astepta la prea mult. Stiu ca iti pare rau, apreciez. Stiu ca ai uitat, apreciez. Stiu ca ma apreciezi, multumesc. Nu e la tine, e la mine. Chiar daca eu sunt ala handicapat care nu stie sa scrie. Sa stii ca asta e a doua scrisoare, o scrie Ervin. Pe prima am mazgalit-o eu si am aruncat-o.”
-What? What Ervin? It’s about me, right?
-No Ervin. It’s not about you. Please, just write. You’ll understand when you’ll grow up. ,, In imaginatia mea inca o sa ma mai astepti, asa cum am planuit impreuna. Scuza-ma. Sunt singur. Atat. Aveam doar pur si simplu nevoie de cineva. Dar nu imi pasa. O sa gasesc pe cineva ca tine. A fost ca un fel de intampinare cu ramas bun. Imi pasa de asta si imi pasa doar pentru ca m-am bazat prea mult. Iarta-ma. Sunt un cretin. Si nuorisi care. Ci cel mai mare cretin ever. Uita. Serios.” Put another smiling face. ,,In plus mam certat tare de tot cu ai mei din cauza ca au avut prea mult de platit pentru abonament. Si microfonul de la laptop la stricat fratemiu. As vrea sa uiti si atunci cand ne mai intalnim sa nu ne cunoasteam. Ar fi prea dubioasa treaba altfel. Sa nu ne mai cunoasteam niciodata. Exagerez. D.A. Sunt beat. Beat si proast.”
-My hand hurts, Chris!
-Write! ,,Tu doar uita. Eu o sa imi vad de orasul meu si de trebuirele mele. Trebuie sa mai cresc. Trebuie sa imi cumpar niste ochelari de cal prin care sa nu mai vad portite de iesire. Astia vechi aveau gauri, multe. Ca un schvitzer.”
-Chris! I’m hungry! I don’t understand a thing and I want to pee!
-We’re almost there!
-I’m going to toilet!
-Sit!
-Let go of my hand! It hurts! What’s wrong with you?
-Sorry... Sorry, Ervin! But, it’s just very important for me. Please. Hang on...sorry, Ervin. ,, Am scobit mult pana sa dau de lumanarea de la capatul tunelului. Dar a batut vantul si sa stins desi sa stii, ca tu ma aparai de vantul ala. Sper ca asta sa ramana intre mine si tine, aur. Atat. Maine o sa-mi para rau. Dar e mai bine asa. A fost o evadare frumoasa si superficiala. Cea mai frumoasa evadare. Sa stii, Laura, ca inca iti urez tot binele din lume”
-Chris, are you crying?
-No... I’m cold. I’m feeling cold.
-But when you feel cold, you don’t cry.
-Well, I do.
-Who’s Laura?
- ,,Dar poate la facultate! Facultatea de Medicina din Boston am auzit ca e foarte buna...Suna frumos. Dar pana atunci, e prea mult. Imi pare rau. Nu mai inteleg nimic. Dar tu cand o sa cresti o sa intelegi.”...Thanks, Ervin.
-May I go now?
-Go...Wait! Give me the paper. I think I’m going to throw it away.
-Whaaaaaaat? And I wrote it for...nothing?
-No, no, no Ervin! You wrote it for me. You made me understand things, I guess. Or I’m just drunk.
-You’re what?
-Dizzy. Confused! Drunk it’s a word like confused!
-Yeah, you think I’m stupid.
-No little E. You’re a hero! Go to sleep now. Don’t forget. Just our secret. No mom, no dad! You’ll understand when you’ll grow up. Sweet dreams.

Motor

- Căpitane Giurgăneanu! Căpitane!
- Da.
- Totul este în regulă?
- Da.
- Bine. Nu vă panicați. A apărut o defecțiune la motor.
- Știu.
- Nu vă impacientați, totul va fi bine.
- Nu mă impacientez.
- Foarte bine, căpitane! Totul va reveni la control. Terminat.
- Recepționat. Terminat.
Știa că apăruse o afecțiune la motor. Nu de alta, dar avea un bec roșu care clipea și o alarmă care vâjâia în continuu. A putut să o oprească doar spărgând-o. Se pare că cei din Turnul de Control îl credeau mai naiv. Nu se impacienta. Știa de defecțiune. Auzise, citise și studiase alte cazuri de acest fel și toate s-au terminat asemănător. Misiune neînplinită-distrugerea navei-carbonizarea pilotului. Dar el nu era pilot. El era cosmonaut. Nu pilota avioane ci conducea rachete și cel mai important nu prin aer ci prin spațiu. E drept, aceasta este prima lui ieșire de pe Pământ. Era căpitanul rachetei. El singur și Infinitul pur. Și în tot acest infinit pur, palpabil, celulele neantului se contopeau cu celulele lui și formau un singur lucru. Pe el însuși, cel pur, fără nicio firmitură de murdărie. Tot Universul era ...el. Universul începea și se termina la el, Timpul nu exista. În spațiu nu există timp. De aceea se și numește Spațiu. De extratereștri nu îi era nicidecum frică. A rezolvat problema asta încă de când era copil și doar desena ceea ce acum era. Extratereștrii sunt sensibili la pastă de dinți. Pasta de dinții îi anihilează și îi îngheață datorită potasiului care se găsește în cantităși mari în ea. În nava sa spațială existau provizii de pastă de dinți. Până și mâncarea era sub forma pastei de dinți. Misiune lungă, complexă, primul om pe Venus. A luptat mult pentru asta, dar nu a fost prea necinstit. Și uite că a reușit, aproape. Dar se poate... în zilele de azi se poate să supraviețuiești și pe Venus dar și pe drum. După atât de multă muncă, calcule, matematici, fizici, Pascali, Pitagoreni, Newtonieni, combinați și aranjați, x, y, p, l ,m , q, c++, Mendeleevi, logaritmi, necunoscute și aflate, pierdute și găsite, întoare și rasucite, TRE-BU-IE să se poată.
- Căpitane Giurgăneanu! Căpitane!
- Pierdem din altitudine.
- Pierdem?
- Da.
- Ne vom prăbuși.
- Ne vom... prăbuși?
- Da, căpitane Giurgăneanu, da.
- Unde?
- Ch...Ch... Îmi pare sincer rău să vă anunț dar nu mai este nicio șansă. Se pare că motorului rachetei îi lipsește o bujie, este din construcție, dar căpitane! Nu îți fă griji! Cei a căror vină este, vor plăti, căpitane!
- Nu ne vom prăbuși, Turn de Control. Nu tu te vei prăbuși. Tu stai bine înfipt cu picioarele în sol. Tu ești securizat și bazat, crede-mă că nu tu te vei prăbuși.
- Căpitane, ne pare since rău dar nu avem de unde să știm de această defecțiune. A fost total insesizabilă tuturor controalelor noastre și este un caz extrem-extrem de rar. Dar, căpitane, TU vei supraviețui. Eu te cunosc, tu te vei supraviețui și te vei întoarce cu bine la noi, acasă. Tu ești puternic.
- Du-te naibii. Terminat.
Căpitanul cosmonaut Giurgăneanu, la primul său zbor cu o rachetă (afectă sau defectă) prin spațiul infinit și timpul inexistent, a descoperit butonul de catapultare. A zâmbit și a apăsat. Misiunea a fost neîndeplinită, nava a fost distrusă iar cosmonautul a fost fericit, pentru totdeauna pentru că, hei, în spațiu nu există timp, nu există moarte. A levitat, s-a plimbat, nu era grăbit, foamea, setea și nevoia de duș sau toaleta nu existau. A ajuns chiar și pe Venus, unde nu era chiar cine știe ce dar a fost el primul om care a ajuns acolo, neoficial, dar a fost. Și-a lăsat acolo casca de cosmonaut pentru că s-a împrietenit cu extraterești, care nu erau atât de răi precum auzise și nu mai avea nevoie de cască, nici de pastă de dinți. Nu erau ca oamenii și nu. Nu erau nici verzi. Cu unul dintre ei se împrietenise foarte bine. Cred că s-au căsătorit până la urmă sau ceva asemănător...

În urmă cu trei săptămâni și șase zile am rămas singur. M-am rătăcit de frații și suratele mele. I-am căutat peste tot dar nu i-am găsit niciunde iar ei, din câte se pare, au uitat de mine. Am rămas singur într-un oraș necunoscut de mine, dar eu cred că e cel mai friguros oraș de pe planetă. Noaptea, ca să nu îmi înghețe aripile, trebuie să zbor aproape în continuu așa că apuc să dorm foarte puțin. Sunt obosit. Nu am voie să intru în case de oameni necunoscuți iar eu nu cunosc pe nimeni așa că adesea ațipesc pe acoperișurile clădirilor sau în podurile lor. Din poduri poți privi ce fac oamenii în case și astfel mi-am dat seama că nu există doar oameni buni și răi, așa cum știam. Până acum am văzut doar un om rău. A lovit femeia cu care locuia. Și femeia plângea și țipa, iar bărbatul o certa. Eu nu am putut face nimic, nu am voie. Mi-am acoperit un ochi cu aripa stângă iar celălalt se uita și lăcrima iar lacrimile cădeau peste oameni. Ei nu observau. Când nu s-a mai auzit nimic, m-am uitat și femeia era singură, cu fața în jos, pe pat. Plângea.
Ziua zbor deasupra oamenilor și așa am cunoscut aproape câțiva: cei trei copii pe care îi văd când vin și când pleacă de la școală, o fetiță cu părul negru cenușă, o fetiță foarte veselă și un băiat cu părul auriu ca și lumina Soarelui de la mine de acasă, o doamnă singură care are același drum și aceeași sacoșă în fiecare zi, un cățel alb-zahăr-pudră căruia nu-i place zăpada, un bătrân milostiv, un măturător de străzi care vine zâmbind și care mătura strada mereu când nu e zăpadă, femeia pe care a bătut-o omul rău, omul rău, doamna credincioasă și fata împreună cu băiatul îndrăgostit. Ei sunt oamenii pe care i-am observat.
O dată, când era un frig groaznic de chinuitor și am vrut să mă încălzesc m-am dus lângă un om care nici el nu avea casă. Dar avea un foc la care se încălzea. M-am dus lângă el și mi-am încălzit mâinile lângă foc. După un timp el mă întreabă de ce am aripi, dacă este vreun carnaval prin oraș și dacă se dă ceva gratis de mâncare, că el nu a auzit de un așa carnaval iarna. M-am speriat, credeam că nu mă vede. Era primul om care vorbise vreodată cu mine. Nu am zburat ca să nu îl sperii dar am alergat. După câțiva pași am căzut. M-am împiedicat de trupul bărbatului a cărui suflet se încălzea acum la acel foc.
Cu câteva zile în urmă i-am cunoscut pe fata și pe băiatul îndrăgostit. M-au încălzit și mi-au făcut aripile mai mari. Atât.
Sincer, nu voiam decât să nu mai fiu singur. Doar să-mi fi găsit un frate sau o surată... Îmi era frig și teamă.
În timp ce zburam că să îmi găsesc un culcuș, aripile au început să mă doară. O durere ca de tăietură de cuțit sau de glonț, cred. Mă dureau atât de tare încât nu am mai putut zbura și am căzut prin tavanul unei case, lângă patul unei femei care țipa. Acea femeie care țipa! Dar acum nu o bătea nimeni. În jurul ei erau alte femei care o țineau iar în față un bărbat umbla între picioarele ei. Mi-am dat seama că suferința mea nu se compară cu cea a ei. O lacrimă mare, ca o stâncă, a căzut din ochiul femeii dar nu ea plângea. Ci copilul care tocmai se născuse. Am privit copilul și în toată durerea care mă descompunea am înțeles care este de fapt misiunea mea.
Acum m-am decis să nu mai plec niciodată de aici. Aripile nu mă mai dor pentru că nu le mai am. Cu noul corp încă mă mai obișnuiesc dar este bine...