Era întuneric beznă și nu vedeam nimic,
Dar am simțit atunci când l-ai scos, aburii din respirația ta,
Prea caldă pentru aerul prea rece.
Respirai sacadat, erai foarte speriat,
Așa că m-ai înjunghiat.
Scurt, repede și mult premeditat.

Era întuneric beznă și nu vedeam nimic,
Dar am simțit cum atunci când m-ai înțepat cu cuțitul, m-ai fixat cu privirea.
Până în degetele mici de la picioare am simțit.
Parcă mă rugai să te iert, să nu te cert, că nu e vina ta,
Sau mă înjurai.

Era întuneric beznă și nu vedeam nimic,
Dar am simțit cum a pătruns apoi, într-o secundă
Milimetru cu centimetru în toată inima.
Repede, cu vârful înmuiat în dulce, ca să nu mă doară.
Mi-ai scobit în inimă,
Ai căutat ce doar așa se mai putea găsi.
Eu îți zâmbeam, un pic speriat,
Știind că după ce vei fi găurit și ultima bucată,
Va începe nou.

Era întuneric beznă și nu vedeam nimic,
Dar tu plângeai, am auzit bine!
Pe mine mă înjunghiai, pe tine te durea,
Am simțit!
Un murmur de-al meu, hât, prins de coadă și sufocat de gât, aaaaa,
S-a împletit cu un suspin de-al tău, of.
Și au rămas așa, hâtaaaaaof, suspendați.

Apoi am deschis ochii și se făcuse lumină orbitoare de Soare
Și m-am văzut pe mine, în oglindă
Înjunghiindu-mă.
Apoi am scos cuțitul din inimă și
Oceane de sânge au inundat lumea până dincolo de cer.
Și pluteam în sânge, în ne simțire și în baie.

Apoi se făcuse din nou întuneric beznă și nu am mai văzut nimic.

Ce săraci erau oamenii pe vremuri când aveau o singură pereche de încălțăminte!
Nu își permiteau să o dea nimănui.
Doar dacă rămâneau prea mici sau dacă deveneau prea rupți.
Din colecția mea aș putea să le dau un papuc sau o pereche!
Sau aș putea chiar să încalț o bună parte din copii săraci de la sud de Europa.
Le-aș mulțumi tuturor fetelor care au avut mărinimia de a-mi oferi o pereche de papuci, deși nu aveam urgentă nevoie de ea.
Cu timpul am învățat că niciodată nu strică o pereche de încălțăminte în plus
Și astfel am ajuns să am această impresionanta colecție.
Mereu mi-a plăcut o fată care știe să-și poarte papucii,
Dar mereu am admirat o fată care știi să-i dăruiască!
În cămara destinată pantofilor oferiți, fiecare are însemnătatea unui trofeu.
Teniși verzi de iarbă, roși de mac și albaștri de cer dor, cu dulce miros de primăvară!
Ba chiar cred că zăresc o pereche de teniși mov?
Da, o pereche minunată de teniși mov de invidie, iar lângă o pereche de teniși solari, oferiți la apus.
Pantofii, elementul X al colecției, cu toc ascuțit de 13, în interiorul cărora am descifrat,
După ce i-am primit, evident,
Eticheta pe care scria că deținătoarea îi poate folosi pentru străpungerea toracelui partenerului,
Iar dacă va folosiți și o mișcare din încheietură, cordul va fi cu siguranță găurit,
Provocând o hemoragie masivă, iar apoi decesul.
Din acest punct de vedere mă consider norocos.
Sunt încă în viață!
Deși înjunghierea m-a luat prin surprindere,
Rana din inimă mi-a fost îngrijită de masarea catifelată a unei botine, negre, de 10.
Pe două rânduri plutesc doar balerini,
Care mai de care mai grațioși și mai fini.
Balerini cu aripi, balerini cu puf, balerini cu zbuf,
Balerini cu tiger print, balerini din dantelă,
Uuu! Balerini din ciocolată, balerini cu miros de scorțișoară, of!
Sandalele de mare, devorate de nisip,
Înțepate de scoici și ornate de alge…
Hah! Am găsit skate-shoozii de pe vremea de demult,
Primii papuci dați, mărimea 32…
Ce piciorușe de copilă, care nu zdrobiseră încă struguri de vin!
Papuci din piele cu miros de mmmmm,
Papuci din piele cu o aluniță…
Cândva am primit chiar și niște papuci din păr,
Care te gâdilă teribil când îi ții în brațe!
Sunt atât de frumoși, din podoabă blondă!
De un singur fir de păr a fost nevoie pentru un papuc, atât!
Atât de lung îi era părul!
Acu ceva timp, o fată pe care am întâlnit-o o singură dată, într-o grădină,
Mi-a oferit o cutie cu papuci, foarte sofisticat ornată,
Toată învelită în cadre din vederea noastră, printate pe petale de flori.
Înăuntru cutia era goală.
Petalele s-au ofilit în scurt timp, iar cutia se făcuse pulbere.
Între timp, toată cămară mirosea a grădina aceea
Ca și cum toată în cutie, invizibilă, s-ar fi ascuns.
O dată mi-am dat singur o pereche de papuci.
Nu oarecare, ghete, bocanci de război,
Mari și grei, noroiți și puturoși,
Bocancii care m-au apărat și m-au ajutat.
I-am închis în camera de lângă,
Dar mă voi duce în curând să îi îngrijesc,
Să îi privesc și să îi șterg de praf.
Așa fac eu cu fiecare pereche de papuci,
Așa m-am educat.
Papuci aruncați, papuci decorați, o poză cu o pereche de papuci,
Cutii de papuci, papuci urâți, papuci rupți,
Șlapi, saboți, papuci de casă, papuci de iarnă, papuci fără rost,
Papuci cu stele, papuci cu desene,
Doar un pantof stătea cuminte și demn într-un colț, singur.
Așa l-am primit, fără pereche.
Stă singur ca nasul fără o nară, fără prieteni, fără măcar un companion.
Am cerut de multe ori, cu bunătate, să mi se dea și celălalt papuc
Pentru că nu e frumos, nu se cade sa stea în picioare doar unul, fără celălalt.
Așa că…pe acesta cred că o să-l dau înapoi să mai fie purtat.
Sunt sigur că proprietarei îi lipsește
E drept, vizita la cizmar a fost cam lungă…
Sper să îl primească.
E primul papuc pe care îl dau înapoi.

Când ajung la unu, atige ora cu degetul, bine?
Trei, stai întinsă,
Doi, relaxează-te,
Unu.

Ești!
Aici sau acolo?
Nu mai contează! Ești!
Ce caldă ești, minunea mea!
Ssss, nu gândi.

Cât timp am închis ochii, a dispăut totul și apoi a renăscut în tine.
Chiar și eu.
Eu nu mai sunt, nimic nu mai este.
Doar tu.
Ne încleștăm ca racii și nu ne mai dăm drumul niciodată.
Ne încleștam unul de celălalt ca și cleștele de rufele ude puse la uscat.
Ne simțim ca și bebelușul în burta mamei. Ba chiar mai bine pentru că ne putem îmbrățișa.
Nu mai e nimic concret.
Doar tu.
Nu mai există timp, nici loc, nici șoaptă nici văz.
Văd cu buricele degetelor, douăzeci la număr,
Miros cu pielea,
Aud cu sufletul,
Vorbesc cu inima,
Exiști doar tu..
Respirăm simultan dar expirăm separat.
Batem ca descreierații din inimă,
Ne îmbrățișăm și din (re)unirea noastră se formează materia.
Vreau să spun ceva, tu mă săruți.
Sărutul nostru provoacă Big Bang-ul,
Ochii tăi, lumina.
Chiar și Luna cea neagră e în ochii tăi.
Stelele îți sunt întruparea gemetelor ușoare,
Iar tu însăți te transformi în Pământ.
Pământ din care la rândul tău vei fi creată și dăruită mie,
Mie cel apărut pentru că te plictiseai și erai plină doar de păduri virgine.
Din trupurile noastre, prin fiecare por, curg șiroaie de fericire care formează valuri imense,
Sunet cleios de baltă
În care noi doi, împreună ne vom îneca și ne va fi atât de bine.
Ne aruncăm în ochii celuilalt precum soldații în lupta.
Devenim din raci încleștați, lei înfierbântați, apoi canibali înfometați care vor să se sfâșie,
Să se mănânce, să se devoreze pentru că au înnebunit de atâta foamne.
Nu mai conștientizăm nimic.
Ne supără că nu ne este suficient trupul să ne transmitem iubirea,
Vocea să ne spunem iubirea și ne agităm...
Dar, undeva, cât timp trupurile noastre se zbat, transpiră și gem de plăcere,
Sufletele noastre stau liniștite, zâmbărețe și înoată în Marea dragostei noastre.
Odată cu tine a apărut fericirea și odată cu tine a dispărut tot ce nu a fost și nu va să vină.
Între timp au apărut și timpul și locul.
Timpul îmi spune că trebuie să plec,
Locul mă dă afară,
Iar tu, tu Îngere, tu nu poți face nimic.
Doar să deschizi ochii.

Să vezi degetul care apăsa pe oră ca și cum ar fi vrut să nu o mai lase să treacă,
Să îl ridici, să zâmbești pentru că ai înnegrit ecranul de atât de mult apăsat,
Să te calmezi, să îți reglezi respirația,
Să începi să revezi cu ochii,
Să miroși cu nasul,
Să auzi cu urechile și să vorbești cu gura.
Să îți lași sufletul în Marea dragostei noastre,
Să îmi scrii că mă iubești
Și să vii la mine, îngerașule!

Întrebări întrebătoare

Înainte să ne naște, oare suntem minunat de sănătoși sau îngrozitor de bolnavi
Și murim ca să ne naștem din nou?
Eu nu cred că spunem ,,adio” lumii pe care o știm, ieșim pe la subsol,
Doar ca mai apoi să ne întoarcem pe geam, să pășim pe același pământ,
Să trăim aceleași zile ale săptămânii, aceleași plăceri, aceleași neplăceri, să învățam din nou ce știam cândva.
Nu cred, pentru că astfel am fi sisifici, iar noi nu suntem sisifici.
Suntem oameni.
Înainte să simțim vreo atingere, unde suntem?
Acolo e întuneric sau e un alt Soare și o altă doamnă Lună?
Oare înainte să ne naștem, trupul nostru este în ovulul mamei, iar sufletul în spermatozoidul tatălui?
Sau o fi invers...
Totuși, dacă e așa, înseamnă că suntem din totdeauna!
Și dacă e, înainte nu am cunoscut nici amorul, nici plictisul
Pentru că înainte să se întâlnească mușchii cu simțirea, eram o adunătură de trupuri fără suflet și suflete fără trup.
Eram noi și frații noștri.
Fără identitate, fără dorințe.
Oare era gălăgie?
Ceea ce simțim noi, născuții, se transmite oare și generațiilor de nenăscuți din noi?
Oare tremurăm noi, sau tresar ei?
Ei sunt de fapt, omuleții din capul nostru, biscuiții din pachet, păsărelele din cuib?
Dar dacă ne sinucidem?
Sau de asta o fi păcat.
E păcat să omori un om, dar e oare păcat să omori nenumărați nenăscuți odată cu tine?
Sau toți nevertebrații care nu se văd la ecografii s-au mutat deja în pruncul pe care l-ai adus pe lume?
Dar dacă nu aduci pe lume un prunc, e probabil pentru că ești gol de infinite suflete sau trupuri,
Abia atunci poți spune că ești singur.
Pentru cei lepădați din prima pe cealaltă lume, o fi din cauza nepotrivirii sufletului cu trupul?
Dar noi, trăitorii, suntem norocoși de viață și ghinioniști smulși din nesimțire,
Fără dorința noastră.
Dar eram separați, în timp ce acum suntem unul, dragă trup și iubite suflet!
Sau înainte, când eram separați, ne era mai bine?
Știam că putem fi împreună? Ne așteptam?
Când s-a unit trupul meu cu sufletul meu, sunt sigur că a fost o grozavă petrecere și o explozie de veselie
Atât de mare, încât născându-mă mahmur de fericit
Am uitat tot ce am făcut noaptea trecută.

Acuș

Părinte, Dumnezeul când l-a meșteșugit pe Adam,
După ce a luat o mână de țărână, cu viermi cu tot,
A amestecat-o cu apă de mare, a aruncat-o spre Soare, a bătut-o cu lemn dulce,
A uscat-o peste trandafiri, a modelat-o după chipul și asemănarea Sa,
I-a dat har, Doamne, harul divin
Și i-a spus: Acuș?
Acuș îți vine Eva.
Acuș vei fi dat afară din grădina Raiului.
Acuș vei uita că ai pășit cândva pe aici și vei uita de Mine, pentru că
Acuș vei putea să o iubești pe Eva ca și cum ar fi singura femeie de pe pământ și
Acuș îi vei avea pe Cain și Abel și un păcat strămoșesc care nu te va lăsa și îți va șopti mereu că
Acuș vei înțelege cu adevărat ce înseamnă a fi muritor.
Așa a făcut, părinte?
Dacă a făcut așa, pentru că eu așa cred că a făcut atunci...
De ce cred asta?
Pentru că și pe mine mă bântuie Acuș, părinte.
La fel ca Acuș-urile lui Adam și, probabil, Sfinția Voastră, ca și Acuș-ul ce vă roade.
Atunci.... de ce?
Avem Acuș pentru a ne putea gândi, pentru a ne putea răzgândi?
Pentru a prelungi așteptarea și pentru a avea fi mai fericiți Atunci?
Dar, părinte!
Și așa suntem niște proști păcătoși!
Abia dacă ne dăm seama ce vrem și atunci ne lovește Acuș.
Atunci de ce mai vrem, de ce mai suntem dacă e mereu Acuș și așteaptă?
Iertați-mă părinte, îmi bag piciorul în toate la timpul lor!
Eu vreau acum! Acum! Acum! Acum!
Gata. Nu mai țip.
Iertare părinte, sunt disperat.
Nici nu mai știu ce vreau.
Doamne Dumnezeule! Acuș!
A cu Ș!
Aș!
Acuș e aș, e focul din surcică ce așteaptă să ardă.
Sau mărul din măr, para din pară...
Dar dacă e mărul din pară?
Atunci să piară!
Să piară acum sau să aș...
Să aștepte...
Ah, părinte!
Dacă am avea totul acum și nu ar mai exista Acuș,
Fiecare plăcere să fie simțită Acum și nu Acuș,
Toate butoaiele de dor să se golească ca butoaiele cu vin la Sfantul Gheorghe,
Dar nu în stomac, ci în inima cea de deșert,
Pentru cei ce vor, fiecare acum să devină tot acum, nu acuș, trecut sau ceea ce va să vină,
Toate sau măcar una, Doamne, una pentru fiecare om dă-ne un Acum, nu Acuș!
Înțeleg că îl avem pe acumul Acum, dar dacă am avea Acuș-ul Acum!
Asta e ceea ce vreau!
Și astfel, prin tot Acuș-ul ce devine Acum,
Acum fiind o clipire,
Am putea avea totul și totul s-ar sfârși.
Am muri Acum și nu Acuș.
Dar am fi totodată și mai fericiți Acum și nu Acuș.
Ne-am întoarce în Rai, Acum și nu Acuș!
Dar dacă acea clipire în care mâna lui Dumnezeul ne-ar mângâia creștetul sufletesc
Trece și nu ne dăm seama?
Vai, părinte! Dacă deja a trecut?
Asta ar fi groaznic!
Sfințenia Vostră spuneți că acea clipă a fost când ne-am născut?
Na... Ce să spun... Eu vă cred
M-ați lăsat fără niciun argument...
Spuneți Luminăția Vostră, că vor mai fi?
Că au mai fost?
Că și acum e una?
Doamne Dumnezeule...
Dar acum nu e Acuș!
Doar dacă acum e acuș-ul de mai devreme și deja a trecut și mai vine unul care uite că a trecut...
Deci la asta se uita babele pe pridvor.
Dar e o prostie!
Nu mai, părinte, gata.
Vorbim mai acuș, acum mai așteaptă lumea și nu e bine să-l facem pe Dumnezeu să aștepte.