Ce săraci erau oamenii pe vremuri când aveau o singură pereche de încălțăminte!
Nu își permiteau să o dea nimănui.
Doar dacă rămâneau prea mici sau dacă deveneau prea rupți.
Din colecția mea aș putea să le dau un papuc sau o pereche!
Sau aș putea chiar să încalț o bună parte din copii săraci de la sud de Europa.
Le-aș mulțumi tuturor fetelor care au avut mărinimia de a-mi oferi o pereche de papuci, deși nu aveam urgentă nevoie de ea.
Cu timpul am învățat că niciodată nu strică o pereche de încălțăminte în plus
Și astfel am ajuns să am această impresionanta colecție.
Mereu mi-a plăcut o fată care știe să-și poarte papucii,
Dar mereu am admirat o fată care știi să-i dăruiască!
În cămara destinată pantofilor oferiți, fiecare are însemnătatea unui trofeu.
Teniși verzi de iarbă, roși de mac și albaștri de cer dor, cu dulce miros de primăvară!
Ba chiar cred că zăresc o pereche de teniși mov?
Da, o pereche minunată de teniși mov de invidie, iar lângă o pereche de teniși solari, oferiți la apus.
Pantofii, elementul X al colecției, cu toc ascuțit de 13, în interiorul cărora am descifrat,
După ce i-am primit, evident,
Eticheta pe care scria că deținătoarea îi poate folosi pentru străpungerea toracelui partenerului,
Iar dacă va folosiți și o mișcare din încheietură, cordul va fi cu siguranță găurit,
Provocând o hemoragie masivă, iar apoi decesul.
Din acest punct de vedere mă consider norocos.
Sunt încă în viață!
Deși înjunghierea m-a luat prin surprindere,
Rana din inimă mi-a fost îngrijită de masarea catifelată a unei botine, negre, de 10.
Pe două rânduri plutesc doar balerini,
Care mai de care mai grațioși și mai fini.
Balerini cu aripi, balerini cu puf, balerini cu zbuf,
Balerini cu tiger print, balerini din dantelă,
Uuu! Balerini din ciocolată, balerini cu miros de scorțișoară, of!
Sandalele de mare, devorate de nisip,
Înțepate de scoici și ornate de alge…
Hah! Am găsit skate-shoozii de pe vremea de demult,
Primii papuci dați, mărimea 32…
Ce piciorușe de copilă, care nu zdrobiseră încă struguri de vin!
Papuci din piele cu miros de mmmmm,
Papuci din piele cu o aluniță…
Cândva am primit chiar și niște papuci din păr,
Care te gâdilă teribil când îi ții în brațe!
Sunt atât de frumoși, din podoabă blondă!
De un singur fir de păr a fost nevoie pentru un papuc, atât!
Atât de lung îi era părul!
Acu ceva timp, o fată pe care am întâlnit-o o singură dată, într-o grădină,
Mi-a oferit o cutie cu papuci, foarte sofisticat ornată,
Toată învelită în cadre din vederea noastră, printate pe petale de flori.
Înăuntru cutia era goală.
Petalele s-au ofilit în scurt timp, iar cutia se făcuse pulbere.
Între timp, toată cămară mirosea a grădina aceea
Ca și cum toată în cutie, invizibilă, s-ar fi ascuns.
O dată mi-am dat singur o pereche de papuci.
Nu oarecare, ghete, bocanci de război,
Mari și grei, noroiți și puturoși,
Bocancii care m-au apărat și m-au ajutat.
I-am închis în camera de lângă,
Dar mă voi duce în curând să îi îngrijesc,
Să îi privesc și să îi șterg de praf.
Așa fac eu cu fiecare pereche de papuci,
Așa m-am educat.
Papuci aruncați, papuci decorați, o poză cu o pereche de papuci,
Cutii de papuci, papuci urâți, papuci rupți,
Șlapi, saboți, papuci de casă, papuci de iarnă, papuci fără rost,
Papuci cu stele, papuci cu desene,
Doar un pantof stătea cuminte și demn într-un colț, singur.
Așa l-am primit, fără pereche.
Stă singur ca nasul fără o nară, fără prieteni, fără măcar un companion.
Am cerut de multe ori, cu bunătate, să mi se dea și celălalt papuc
Pentru că nu e frumos, nu se cade sa stea în picioare doar unul, fără celălalt.
Așa că…pe acesta cred că o să-l dau înapoi să mai fie purtat.
Sunt sigur că proprietarei îi lipsește
E drept, vizita la cizmar a fost cam lungă…
Sper să îl primească.
E primul papuc pe care îl dau înapoi.

Când ajung la unu, atige ora cu degetul, bine?
Trei, stai întinsă,
Doi, relaxează-te,
Unu.

Ești!
Aici sau acolo?
Nu mai contează! Ești!
Ce caldă ești, minunea mea!
Ssss, nu gândi.

Cât timp am închis ochii, a dispăut totul și apoi a renăscut în tine.
Chiar și eu.
Eu nu mai sunt, nimic nu mai este.
Doar tu.
Ne încleștăm ca racii și nu ne mai dăm drumul niciodată.
Ne încleștam unul de celălalt ca și cleștele de rufele ude puse la uscat.
Ne simțim ca și bebelușul în burta mamei. Ba chiar mai bine pentru că ne putem îmbrățișa.
Nu mai e nimic concret.
Doar tu.
Nu mai există timp, nici loc, nici șoaptă nici văz.
Văd cu buricele degetelor, douăzeci la număr,
Miros cu pielea,
Aud cu sufletul,
Vorbesc cu inima,
Exiști doar tu..
Respirăm simultan dar expirăm separat.
Batem ca descreierații din inimă,
Ne îmbrățișăm și din (re)unirea noastră se formează materia.
Vreau să spun ceva, tu mă săruți.
Sărutul nostru provoacă Big Bang-ul,
Ochii tăi, lumina.
Chiar și Luna cea neagră e în ochii tăi.
Stelele îți sunt întruparea gemetelor ușoare,
Iar tu însăți te transformi în Pământ.
Pământ din care la rândul tău vei fi creată și dăruită mie,
Mie cel apărut pentru că te plictiseai și erai plină doar de păduri virgine.
Din trupurile noastre, prin fiecare por, curg șiroaie de fericire care formează valuri imense,
Sunet cleios de baltă
În care noi doi, împreună ne vom îneca și ne va fi atât de bine.
Ne aruncăm în ochii celuilalt precum soldații în lupta.
Devenim din raci încleștați, lei înfierbântați, apoi canibali înfometați care vor să se sfâșie,
Să se mănânce, să se devoreze pentru că au înnebunit de atâta foamne.
Nu mai conștientizăm nimic.
Ne supără că nu ne este suficient trupul să ne transmitem iubirea,
Vocea să ne spunem iubirea și ne agităm...
Dar, undeva, cât timp trupurile noastre se zbat, transpiră și gem de plăcere,
Sufletele noastre stau liniștite, zâmbărețe și înoată în Marea dragostei noastre.
Odată cu tine a apărut fericirea și odată cu tine a dispărut tot ce nu a fost și nu va să vină.
Între timp au apărut și timpul și locul.
Timpul îmi spune că trebuie să plec,
Locul mă dă afară,
Iar tu, tu Îngere, tu nu poți face nimic.
Doar să deschizi ochii.

Să vezi degetul care apăsa pe oră ca și cum ar fi vrut să nu o mai lase să treacă,
Să îl ridici, să zâmbești pentru că ai înnegrit ecranul de atât de mult apăsat,
Să te calmezi, să îți reglezi respirația,
Să începi să revezi cu ochii,
Să miroși cu nasul,
Să auzi cu urechile și să vorbești cu gura.
Să îți lași sufletul în Marea dragostei noastre,
Să îmi scrii că mă iubești
Și să vii la mine, îngerașule!

Întrebări întrebătoare

Înainte să ne naște, oare suntem minunat de sănătoși sau îngrozitor de bolnavi
Și murim ca să ne naștem din nou?
Eu nu cred că spunem ,,adio” lumii pe care o știm, ieșim pe la subsol,
Doar ca mai apoi să ne întoarcem pe geam, să pășim pe același pământ,
Să trăim aceleași zile ale săptămânii, aceleași plăceri, aceleași neplăceri, să învățam din nou ce știam cândva.
Nu cred, pentru că astfel am fi sisifici, iar noi nu suntem sisifici.
Suntem oameni.
Înainte să simțim vreo atingere, unde suntem?
Acolo e întuneric sau e un alt Soare și o altă doamnă Lună?
Oare înainte să ne naștem, trupul nostru este în ovulul mamei, iar sufletul în spermatozoidul tatălui?
Sau o fi invers...
Totuși, dacă e așa, înseamnă că suntem din totdeauna!
Și dacă e, înainte nu am cunoscut nici amorul, nici plictisul
Pentru că înainte să se întâlnească mușchii cu simțirea, eram o adunătură de trupuri fără suflet și suflete fără trup.
Eram noi și frații noștri.
Fără identitate, fără dorințe.
Oare era gălăgie?
Ceea ce simțim noi, născuții, se transmite oare și generațiilor de nenăscuți din noi?
Oare tremurăm noi, sau tresar ei?
Ei sunt de fapt, omuleții din capul nostru, biscuiții din pachet, păsărelele din cuib?
Dar dacă ne sinucidem?
Sau de asta o fi păcat.
E păcat să omori un om, dar e oare păcat să omori nenumărați nenăscuți odată cu tine?
Sau toți nevertebrații care nu se văd la ecografii s-au mutat deja în pruncul pe care l-ai adus pe lume?
Dar dacă nu aduci pe lume un prunc, e probabil pentru că ești gol de infinite suflete sau trupuri,
Abia atunci poți spune că ești singur.
Pentru cei lepădați din prima pe cealaltă lume, o fi din cauza nepotrivirii sufletului cu trupul?
Dar noi, trăitorii, suntem norocoși de viață și ghinioniști smulși din nesimțire,
Fără dorința noastră.
Dar eram separați, în timp ce acum suntem unul, dragă trup și iubite suflet!
Sau înainte, când eram separați, ne era mai bine?
Știam că putem fi împreună? Ne așteptam?
Când s-a unit trupul meu cu sufletul meu, sunt sigur că a fost o grozavă petrecere și o explozie de veselie
Atât de mare, încât născându-mă mahmur de fericit
Am uitat tot ce am făcut noaptea trecută.

Acuș

Părinte, Dumnezeul când l-a meșteșugit pe Adam,
După ce a luat o mână de țărână, cu viermi cu tot,
A amestecat-o cu apă de mare, a aruncat-o spre Soare, a bătut-o cu lemn dulce,
A uscat-o peste trandafiri, a modelat-o după chipul și asemănarea Sa,
I-a dat har, Doamne, harul divin
Și i-a spus: Acuș?
Acuș îți vine Eva.
Acuș vei fi dat afară din grădina Raiului.
Acuș vei uita că ai pășit cândva pe aici și vei uita de Mine, pentru că
Acuș vei putea să o iubești pe Eva ca și cum ar fi singura femeie de pe pământ și
Acuș îi vei avea pe Cain și Abel și un păcat strămoșesc care nu te va lăsa și îți va șopti mereu că
Acuș vei înțelege cu adevărat ce înseamnă a fi muritor.
Așa a făcut, părinte?
Dacă a făcut așa, pentru că eu așa cred că a făcut atunci...
De ce cred asta?
Pentru că și pe mine mă bântuie Acuș, părinte.
La fel ca Acuș-urile lui Adam și, probabil, Sfinția Voastră, ca și Acuș-ul ce vă roade.
Atunci.... de ce?
Avem Acuș pentru a ne putea gândi, pentru a ne putea răzgândi?
Pentru a prelungi așteptarea și pentru a avea fi mai fericiți Atunci?
Dar, părinte!
Și așa suntem niște proști păcătoși!
Abia dacă ne dăm seama ce vrem și atunci ne lovește Acuș.
Atunci de ce mai vrem, de ce mai suntem dacă e mereu Acuș și așteaptă?
Iertați-mă părinte, îmi bag piciorul în toate la timpul lor!
Eu vreau acum! Acum! Acum! Acum!
Gata. Nu mai țip.
Iertare părinte, sunt disperat.
Nici nu mai știu ce vreau.
Doamne Dumnezeule! Acuș!
A cu Ș!
Aș!
Acuș e aș, e focul din surcică ce așteaptă să ardă.
Sau mărul din măr, para din pară...
Dar dacă e mărul din pară?
Atunci să piară!
Să piară acum sau să aș...
Să aștepte...
Ah, părinte!
Dacă am avea totul acum și nu ar mai exista Acuș,
Fiecare plăcere să fie simțită Acum și nu Acuș,
Toate butoaiele de dor să se golească ca butoaiele cu vin la Sfantul Gheorghe,
Dar nu în stomac, ci în inima cea de deșert,
Pentru cei ce vor, fiecare acum să devină tot acum, nu acuș, trecut sau ceea ce va să vină,
Toate sau măcar una, Doamne, una pentru fiecare om dă-ne un Acum, nu Acuș!
Înțeleg că îl avem pe acumul Acum, dar dacă am avea Acuș-ul Acum!
Asta e ceea ce vreau!
Și astfel, prin tot Acuș-ul ce devine Acum,
Acum fiind o clipire,
Am putea avea totul și totul s-ar sfârși.
Am muri Acum și nu Acuș.
Dar am fi totodată și mai fericiți Acum și nu Acuș.
Ne-am întoarce în Rai, Acum și nu Acuș!
Dar dacă acea clipire în care mâna lui Dumnezeul ne-ar mângâia creștetul sufletesc
Trece și nu ne dăm seama?
Vai, părinte! Dacă deja a trecut?
Asta ar fi groaznic!
Sfințenia Vostră spuneți că acea clipă a fost când ne-am născut?
Na... Ce să spun... Eu vă cred
M-ați lăsat fără niciun argument...
Spuneți Luminăția Vostră, că vor mai fi?
Că au mai fost?
Că și acum e una?
Doamne Dumnezeule...
Dar acum nu e Acuș!
Doar dacă acum e acuș-ul de mai devreme și deja a trecut și mai vine unul care uite că a trecut...
Deci la asta se uita babele pe pridvor.
Dar e o prostie!
Nu mai, părinte, gata.
Vorbim mai acuș, acum mai așteaptă lumea și nu e bine să-l facem pe Dumnezeu să aștepte.

Hah

O, drace, nu pot să cred că-ți spun asta
Nu cumva să negi
Să nu minți că nu vrei să mă vrei!
Oricum nu contează.
Vreau să ai nevoie de mine, drace!
Să simți că mereu trebuie să fiu eu acolo.
Să simți că urmează să te îndrăgostești.
Să vezi barajul care stă să se rupă,
Apa care stă să te înece,
Să te agiți pentru că știi ce urmează,
Dar să te bucuri că niciodată, niciodată nu a mai fost la fel.
Să știi că o să se rupă barajul, că apa o să te ia pe sus, să știi că nu poți face nimic să împiedici asta
Și să aștepți.
Să simți că mereu când vibrează telefonul, ți se topesc genunchii.
Închizi ochii și te rogi
Dă, Doamne, să fie Dracul!
Să simți lilieci în stomac atunci când nu sunt eu
Și un par în gât atunci când sunt.
Vreau să te gândești la mine. Nu de 100 de ori pe secundă.
De 666 ori pe secundă.
Sau 999. Sau 6666.
Vreau să nu mănânci ca să te hrănești din complexa mea amintire.
Vreau să te machiezi, să mergi, să dormi, că cânți și să te dezbraci doar pentru mine.
Vreau să-mi faci masaj și clătite.
Vreau să-mi pui sos pe pizza.
Vreau să îmi decojești fructele cu coajă și să scoți sâmburii din fructele cu sâmburi.
Vreau să ai sute de melodii pe care să le fredonezi și să ți-se facă piele de găină
Gândindu-te la mine.
Să fiu în memoria ta nu un zeu.
Ci eu.
Să nu te superi atunci când miros a usturoi.
Să te trezești cu mine, să adormi cu mine. Să dormi cu mine. Să mergi cu mine.
Iar eu să nu fiu acolo, neapărat.
Să mă speli pe burtică și să te joci cu părul meu.
Să-mi spui că sunt slab, dar puternic.
Să crezi când spui asta.
Să îți placă Knife doar pentru că mie îmi place Knife.
Să mă lingușești.
Să știi când să te oprești.
Să vii să mă vezi, drace!
Să tremuri așteptându-mă, dar nu de vânt sau crampe, ci dinăuntru.
Să aplauzi.
Să nu te saturi.
Să fii rea.
Să mă alinți, dar nu în public.
Să ai răbdare și să mă aștepți.
Să te simți norocoasă.
Eu să fiu gândul tău.
Vreau să mă desenezi pe caiete, să scrii numele meu în nisip și apoi să-l șteargă valul.
Să te gândești la mine atunci când îmi vezi inițialele.
În fiecare om să vezi o parte din mine dar doar eu să te pot mulțumi.
Să fii fericită și tristă în același timp.
Să fii fericită că sunt lângă tine, că mă iubești, că mă poți atinge.
Să fii tristă pentru că nu-ți ajung mâinile să mă sărute, buzele să mă îmbrățișeze, inima să mă iubească.
Să fii și mai tristă când te vei gândi că voi pleca cândva sau că voi muri cândva. Că vei fi iar singură.
Să te uiți la ceas și să numeri pe degete câte ore atâtea litere.
Să sfârteci orele care sunt în plus și să dăruiești de la tine, ore care lipsesc, doar ca să ajungă ceasul la litera numelui meu. Prenumelui. Numelui. Sau chiar celui de-al doi-lea prenume.
Să te bucuri, drace!
Să te bucuri de dovada pe care Universul a dat-o că suntem făcuți unul pentru celălalt.
Ce întâmplare stranie!
Chiar și în ceas, tu vezi numele meu!
Să aștepți Ora.
Să știi când pot vorbi la telefon și atunci să mă suni.
Să știi unde sunt și când.
Să ma spionezi.
O, da!
Vreau să mă spionezi
Doar pe facebook.
Vreau să intri, să verifici profilul, notificările, mesajele, dacă e ceva nou.
Să te întrebi de ce nu e ceva nou.
Vreau să știu că mă spionezi.
Vreau să ai nevoie de dovezi ca să știi că trăiesc.
Vreau să mă întrebi, să îmi dai
Dar în niciun caz tot.
Să fii curioasă.
Să-i uiți pe toți înafară de mine.
Să le uiți pe toate înafară de mine.
Pe cer să vezi scris numele meu.
Să crezi că sunt supărat dacă nu îți răspund la mesaje.
Dacă nu ai baterie la telefon, să mă anunți.
Să ai fantezii cu mine. Doar cu mine. Poate și cu tine. Dar cu mine în special.
Să-ți faci griji pentru mine că aș putea să-mi fac griji pentru tine.
Vreau să mă înțelegi.
Vreau să îți dau voie să mă judeci frumos.
Numai eu să exist
Numai în mine să crezi
Să nu plângi, drace!
Vreau să-ți faci planuri
Vreau să pot să îți dau drumul
Vreau să pot să îți zic nu.

Amoure

Ilustrez par des exemples: la famille de mots de: ami, amour, jeune, riche ou vie (au choix).
Amour:
Am căutat în Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez cuvântul amour dar acesta lipsea. Am citit toată pagina din dicționar de câteva ori ca să ma asigur că nu este doar imaginația mea. Am descoperit cuvinte cum ar fi amocher, amodier, amoindrir, amollir, amollissements, amplitude, ampoule dar nicăieri cuvântul amour. M-am dus la mama să-i arăt că în Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez, un cuvânt lipsește.
-Uită-te puțin aici.
-Ce?
-Ce lipsește?
-De unde să știu ce lipsește!?!
-Lipsește cuvântul ameurrr.
-Ce lipsește?
-Amoure.
-Zi, măi odată ce vrei!
-Nu este măi cuvântul amor. Sau cum se spune. A-m-o-r.
-Ahaaaa. Și ce sunt eu de vină?
M-am dus la tata să-I arăt.
-Uite! În dicționarul francez-român nu apare cuvântul ameurrr.
-Ce n-apare?
-Amoure.
-Ce vrei de la viața mea?
-Nu apare măi cuvântul amor. Uite. Apare amollissements după care amplitude. Au sărit peste amor.
-Mda. Și? Ce? Nu știi să-l scrii? A-m-o-u-r.
-Știul să-l scriu da’ zic și eu că e important și lipsește.
-Da. Cel mai important.
-O fi.
Nu înțelegeam cum au putu să uite să-l treacă pe amour. M-am gândit că o fi fost autoare frustrată și așa a vrut să se răzbune pe soțul care a părăsit-o cu doi copii mici și încă unul în burtă, fără mâncare și cu datorii, în timp ce părinții ei erau bolanvi și unul dintre ei abia operat și era în spital. Nu știu. Zic. Dar ce vină am eu? Poate că din cei 60 de lei dați pe Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez , 59 erau pentru cuvântul amour. Sau poate nu, dar 0,005 bani tot erau și pentru cuvântul ală, nu? Și în plus, când a fost corectat, corectorul chiar nu a văzut că lipsește l’amour? Dacă eram un francez care voia să știe ce e amour și așa nu pot afla și o să rămân în singurătate toată viața? Și sunt francez! O să râdă tot poporul cu strămoș și ne-născuți de mine că nu știu ce e amour. Dar chiar și român fiind. N-nțeleg.
Am sunat la editură. Mi-au zis că se vor interesa. În dicționarul în care au căutat nu era nicio problem. L’amour era fix la locul lui între amollissements și amplitude. Mi-au spus că dacă țin neapărat să vin la redacție ca să vadă care e problema. Da! E neapărat.
La redacție mi-au zis că le pare rău ca îmi lipsește amour-ul din dicționar, că acum nu îl mai pot insera, dar că pot cumpăra noua ediție a Dicționarul pentru toți- Niculesc- Maria Brănescu- Francez-Român- Român-Francez care are cu siguranță și l’amour. Dar eu voiam ameurrr în dicționarul meu, pe care l-am cumpărat și din care îmi lipsește. Fiind în București, am aflat ușor adresa Mariei Brănescu, la care m-am dus acasă. Am aflat că e moarta de 4 ani. Fiica ei e moartă de 10, soțul de 17 dar e bine că o nepoată mai era în viață încă.
Nepoata Mariei Brănescu era o fată....minunată. Nu cred că o pot descrie pentru că îmi lipsește un cuvânt din vocabular. Din dicționar. Pe șleau, m-a dat peste cap, am făcut în aer 3 rotiri, am staționat 2 secunde și am aterizat pe călcâie. Adică m-am amour, cred.
După câțiva ani buni, după ce ai aflat cum am cunscut-o pe maică-ta, pot să te rog, fiu nebun ce ești, să nu te răzbuni și să nu tai. Lumea nu se oprește în loc că nu ai tu în dicționar amour. Lumea nu se oprește nici când e mai rău. În general, lumea nu se oprește. Ce nevoie ai tu să scrie în dicționar amour? O fi da, un substantiv important. Dar ești băiat mare. O să înțelegi curând.

?

Dacă aș fi fată cred că aș înțelege. Chiar și așa aș veni la tine alergând. M-aș sui în autobus și tot drumul m-aș gândi ce o sa zic și cum o să fie. Aș asculta la mp3 toate melodiile care îți plac și ție și aș zâmbi tot drumul. Nu aș lăsa pe nimeni să stea lângă mine, să-mi invadeze ci-ul. M-aș uita pe geam și mi-aș închipui cum am alerga noi, două nebune pe câmp, călcând peste toată recolta oamenilor care s-au străduit să o sădească. Am alerga și am vedea la rândul nostru autobusul în care stă o fată singură cu căștile în urechi, care zâmbește și se uită la noi. Am arăta la tot câmp, și grâului și porumbului și florii soarelui că noi două suntem fericite și ca nu știm dacă ne iubim, dar că ne simțim și că în sfârșit ne putem atinge și ține de mână. Că ne putem mirosi parfumurile dulci. Al tău ar fi mai înțepător și cu el ai străpunge până dincolo de sânge și mirosul meu și pielea mea și ochii mei și mirosul de pământ și bălegar și nori și cer și cu toții ar fi invidioși pe mine! Dar mi-am dat seama că nu vom face asta. Mi-am luat tocuri. M-aș uita mai degrabă la cer și aș modela un nor cu fața ta pe care am văzut-o în atât de puține poze, atât de multe ori. Ceilalți nori, cu toții ar vrea să fie și ei o parte din tine. Tu, cea cu chip de nor mi-ai spune că sunt la o distanță de tine, cea cu chip de fată, cea mai frumoasă, de doar 2 ore și 27 de minute. Eu aș zâmbi și aș sări din scaun, aș spune să se oprească autobusul, aș ieși din autobus, pe stradă și aș zbura cu părul meu blond și lung, pus pe bigudiuri încă de cu o seară înainte, seara în care mi-ai spus să nu mai vin la tine, pentru că îți este frică și bla bla, aș zbura până la tine doar să te îmbrățișez și să te sărut, pe tine chip de nor al fetei mele! Dar mi-am dat seama că nu am cu ce să zbor. Ți-am făcut o prăjitură cu nucă... mi-ai spus că-ți place nuca. Și asta tot ieri am făcut-o. Am pus un ingrdient secret. Un fir din părul meu, cel nebuclat, tocat mărunt, îmbibat în rom și scorțișoară, că se asorteze cu nuca. Astfel mereu voi putea fi cu tine și în tine. Îți vei da seama de asta când ma voi întoarce acasă, tot cu autobusul, dar mâine. Of! Ce zi tristă va fi mâine când ne vom despărți după ce ne-am întâlnit abia pentru prima dată! Nu vom plânge la plecare pentru că ni s-ar scurge rimelul și pentru că ne vom revedea peste două săptămâni. Voi veni la tine în fiecare sâmbătă și voi fi a ta toate săptămânile pe care le voi mai avea. Și sper să fie multe! O, Doamne! Sper să fie multe! Peste un an voi veni la facultate în Iași, deci voi fi a ta, vie, carnal mereu. Dar mi-am dat seama că mă întristez degeaba. Că abia am pornit la drum, că mai am mai puțin de o oră până când ne vom încleșta. Nu știu ce îți voi zice. Sunt sigură că și tu ești emoționată acum și că deja mă aștepți în autogară, cu o baclava, pentru că știi că și mie îmi place nuca. Și știu că nici tu nu ai putut dormi toată noaptea pentru că te-ai gândit la mine. M-aș gândi să te sun, să te întreb dacă ai uitat cumva că vin, asta doar așa ca să mă alint, dar mi-am dat seama că atunci când vei auzi soneria ai tresări, ai spera să fiu eu, inima s-ar opri pentru o miime de secundă iar apoi ar începe să sară, aproape să iasă din piept, și ea dorind să ajungă la mine, ai vedea că sunt eu și te-ai emoționa. Dar mi-am dat seama că daca emoția s-ar acumula, mai mult decât s-a acumult în aceste 2 luni de vorbit nu față-n-față, iar când ne-am întâlni, adică în 30 de minute!, totul va revărsa, ca și apa ținută de un dig. Mi-aș da seama că am intrat în oraș. Încep să am emoții foarte mari. Nu pot crede că momentul ăsta chiar e momentul ăsta. Că suntem atât de nebune încât chiar facem asta. Aș mesteca niște gumă cu pepene și m-aș reparfuma. Închid mp3-ul. Bag căștile în geantă. Mașina se oprește. Nu mă uit pe geam încercând să te caut pentru că ȘTIU că ești acolo! Nu pot să cred că am m-am ridicat de pe scaun și că nu mai visez. Nu mai simt podeaua, nu simt cu cobor scările, nu mai simt aerul de afară care îmi intră în plămâni. Dar tu nu ești aici. Nu e nicio problemă. Oricum voiam să mă duc până la baie. Chiar, dacă îmi amintesc bine ai zis că e posibil să întârzii un pic. Că ai ceva de făcut pentru facultate. Sau nu? A. Ai zis că nu mai vrei să ne întâlnim. Că ți-e frică și bla bla. Parcă așa ai zis. Dacă aș fi fată probabil aș înțelege. Dar nu sunt!

Imortal

Mamă? Tată?
Mie nu! Mie nu! Mie nu! Mie nu mi-e frică!
Mie nu mi-e frică de ce o să fie și de ce a trecut!
Mie nu mi-e frică de moarte
Pentru că știu că voi și oamenii pe care îi cunosc nu vor muri niciodată
Pentru că sunt ai mei și îi cunosc.
Chiar dacă locuiesc prin alte locuri,
Chiar și așa ei sunt și în creierul meu și așa nu o să moară nimeni niciodată!
Suntem nemuritori! Și voi dar și eu. Așa ca moartea nu mă sperie.
Nu mă sperie nimic pentru că știu că sunt
Fiul mamei mele și
Băiatul tatăul meu și
Frățiorul fratelui meu.
Uite! Știu că sunteți ai mei, deci nu are de ce să-mi fie frică!
Azi am învățat de la Cioran și de la tata că totul este vid
Adică că raza unui nucleu este de 10-15 m și că este de 0,01 din raza atomului
Și că între este vid! Adică toată materia este vid! Adică nimic!
Cum să te sperie un nimic? Voi vă dați seama că stăm pe nimic, mâncăm nimic și că suntem nimic?
Cum să te sperie nimic, măi mamă?
Iar ceea ce suntem (tot tata mi-a spus), suntem o proiecție.
Deci tot nimic!
Iar Dumnezeu e bun!
Există și e bun! Dumnezeu vine de la EU, deci e și conștiiță
E și altele.
Nu vă temeți mamă și tată, pentru că nici eu nu mă tem!
Știu că există și rău și bine!
Știu că îi am pe Hamlet și pe Oflelia în mine!
Și toți avem de toți. Suntem ca niște sertare mari, mari de tot
Mai mari decât blocul
Și avem în noi tot de ce avem nevoi pentru a trăi!
Ba chiar mai mult!
Și frică și frig. Și mândrie și prejudecată. Avem tot!
Poate că e mai mult rău ca bine, tată,
Dar eu pot schimba asta!
Și cât de greu poate fi?
Doar eu sunt bun, așa-i?
Și ceilalți voi fi buni dacă suntem buni cu ei!
Așa-i?
Și mai avem și vise atât de multe și de frumoase
De care nu trebuie să ne temem!
Putem face de toate, pentru că avem în noi de toate.
Dumnezeu a avut grijă de noi!
Uite, poți și să greșești. Că oamenii greșeșc.
Ca și cum ai mânca lapte împreună cu pepeni!
După pe mine mă doare, pe nimeni altcineva
Și nu trebuie să fiți voi triști, pentru că a doua oară nu cred că mai fac.
Chiar dacă mi-a-ți zis și voi...
Și nici de maturitate nu mi-e frică!
Maturitate o fi ceva ca uitarea și nu mi-e frică
Pentru că nu sunt singur!
Așa-i?
Mamă? Tată?

Hamlet seventeen

A da sau a nu da - iată-ntrebarea!
Mai vrednic e să-ți trăiești (suferind? ) stoinic soarta
Ce-ți stă-mpotrivă cu săgeți înmuiate-n frică și pietre,
Ori să înfrunți acest ocean de zbucium, cu nesiguranța existenței unui port
Care la mal te așteaptă cu brațele, fericirea și iubirea
Pregătite toate să-ți se posede ție,
Dar cu aplauze terminând… să mori, să dormi.
Și nu mai mult. Un somn ce duce-n continuare
Suferinței inimii, dar pune capăt atâtor, ș-atâtor
Dureri ce-s date cărnii. E-un sfârșit
De huiduieli vrednic. Da. Să mori, să dormi.
Să dormi visând, mai știi?
Căci se cuvine a cugeta:
Oare ce visuri pot apărea în acest al morții somn
Când hotu-i demult lepădat?
De frică pregetăm. Iată-ndoiala
Ce dă nehotărârii viață lungă.
Căci cine-ar suferi disprețul vremii,
Insultele mai marilor și ale sieși, al plăcerii
Ne-mpărtășit chin și asuprirea,
Dreptatea care poate niciodată n-apare – lovituri,
Pe care omul răbdător le-ndură
De la nevrednici, când el poate-ajunge
Cu o cumplită hotărâre la liniște?
O, cine povara nesiguranței-n geamăte ar duce-o
De nu s-ar teme de urmarea somnului,
De acel tărâm de la hotarul cărui
Nu mulți fericiți sfârșesc? Ea mă face
Să-ndur mai bine acestă nesiguranță
Decât, în zbor, spre altele mai rele, auzite dar
Necunoscute mie, să pornesc.
Cine ar vrea aceasta?
Acesta-i gândul care curajos mă face,
Încât culoarea hotărârii mele
Pârlește sub lumina ei cea orbitoare,
Iar acțiuni mărețe și înalte
Continuă în drumul lor nesigur și-și conturează
Astfel înfățișarea de acțiuni și nu doar cugete.
Dar liniște, vine Ofelia!