Alternativă

Cred că mi-ar plăcea să fiu copac
strașnic înfipt cu picioarele în pământ și cu capul pe umeri.
Un copac normal, cu sămânță și toate cele.
Cu siguranță aș fi un pom din flori și nu aș fi deloc mirat.
Nu aș avea problemele de azi sau grijile de mâine
și în special povara amintirilor de ieri nu m-ar apăsa în drumul meu spre cer.
Scrâșnetul sforăitului trunchiului meu ar speria copiii și ar întrista bătrânii,
părul meu s-ar certa mereu în vânt cum numai
frunzele frunzăresc,
capul mi-ar fi doar cu păsărele și ciori
iar ramurile mele nu ar scrie poeme.
Noapte aș încerca să ating o anume înstelată,
Ziua m-aș tot îndrăgosti de o oarecare fată,
la apus mlădițele mele ar inspira filosofii într-un contrasens,
la răsărit umbra mea va îngriji de un sărman nedormit și neatent,
atemporal dragostea îndrăgostiților mi-ar rașcheta scoarța tare
și nu mă va durea
pentru că sub coaja mea voi adăposti toate cometele, picioarele, secretele, clipele
și oamenii.
Poate aș fi un copac altruist și mi-aș da fructele pe afară
sau egoist, să păstrez în mine tot ce nu merită să vadă vertebratele.
Un așa copac…
Dar ce naiba?
Aș fi doar un copac, ca toți copacii
fără ochii Blandieni și umbra Stănesciană,
ci doar cu impasibilitatea Galeriană.
Fără inimă, fără scop, pe un vîrf de lună sau într-o livadă nebună
nu-mi-ar-păsa-!
Copiii, poate, mi-ar striga
,,Doamne, ce baobab frumos!”
și ar vrea să vină la mine.
Veniți, copii, veniți și voi oameni mari,
veniți ploi, veniți strigoi, veniți caiete fără foi
și păsări fără adăpost
veniți topoare și veniți hoți
veniți nimeni sau veniți voi toți
oricum, ca și mine, veniți fără rost.