Închipuitule

Biet băiat, în mărăcini ai căzut și pe drum viața ți-ai pictat.
Pe-o altă stea și hainele și nemurirea ți-ai uitat.
Ești așa, călâu, frate cu-un călău ce-ți stă-n ureche
Care-ți mai amintește atunci când ai vrea să uiți una-alta.
Spre lună latri blând, spre baltă mergi plângând
Pe unde cu condeiul tău din tine,
Cu lumină de sînge, trasezi.
Și uf, biet băiat, sângele nu-i al altcuiva decât al tău,
Alor tăi ce-au fost și alor tăi ce nu vor veni.
Biet închipuit, fă-ți cărare spre lună cu miros de mare
Ca să poți zbura pe o pasăre măiastră
Spre zare.
Nu mai privi tânjind în oglindă și suspinând la ecran,
Dă-i drumul și să fii tare!

Cine a spus asta?

Eu, închipuitule.

Închipuit ești tu.

Închipuiți suntem cu toții, bietule băiat.

Nu. Eu nu sunt un închipuit. Dacă tot dai tu sfaturi, bietule călău, de ce nu te dai, mă, jos din ureche?


Atunci călăul se dăduse jos din ureche, luase condeiul, îl înfipse în călimara bietului băiat, îl umpluse și mai trasă o parte din drumul spre baltă. Călăul avea obiceiul ca mereu între două linii desenate să lase un spațiu liber, semnalizat cu lună și cu miros de mare, însă călăul nu știa ca băiatul călătorea doar ziua și că era mai tot timpul răcit. Când se plictisise, călăul sprijinise condeiul în tocul său și se duse în urechea sa. În acea seara avea loc o mare petrecere în ureche, iar călăul trebuia să se îmbrace elegant, pentru a putea fermeca călăuzele. Dilema sa era dacă să poarte papion sau cravată. Atunci, călăul din urcehea călăului călâu din urechea bietului băiat călâu îi spusese să nu își aleagă nici papionul și nici cravata, căci la petrecere nu va mai veni nimeni înafară de el. În momentul acela ca un tunet, în care călăul își realizase singurătatea, izolarea din ureche și tragismul propiului destin, bietul băiat își amintise că în 2 zile are simulare la română.