În urmă cu trei săptămâni și șase zile am rămas singur. M-am rătăcit de frații și suratele mele. I-am căutat peste tot dar nu i-am găsit niciunde iar ei, din câte se pare, au uitat de mine. Am rămas singur într-un oraș necunoscut de mine, dar eu cred că e cel mai friguros oraș de pe planetă. Noaptea, ca să nu îmi înghețe aripile, trebuie să zbor aproape în continuu așa că apuc să dorm foarte puțin. Sunt obosit. Nu am voie să intru în case de oameni necunoscuți iar eu nu cunosc pe nimeni așa că adesea ațipesc pe acoperișurile clădirilor sau în podurile lor. Din poduri poți privi ce fac oamenii în case și astfel mi-am dat seama că nu există doar oameni buni și răi, așa cum știam. Până acum am văzut doar un om rău. A lovit femeia cu care locuia. Și femeia plângea și țipa, iar bărbatul o certa. Eu nu am putut face nimic, nu am voie. Mi-am acoperit un ochi cu aripa stângă iar celălalt se uita și lăcrima iar lacrimile cădeau peste oameni. Ei nu observau. Când nu s-a mai auzit nimic, m-am uitat și femeia era singură, cu fața în jos, pe pat. Plângea.
Ziua zbor deasupra oamenilor și așa am cunoscut aproape câțiva: cei trei copii pe care îi văd când vin și când pleacă de la școală, o fetiță cu părul negru cenușă, o fetiță foarte veselă și un băiat cu părul auriu ca și lumina Soarelui de la mine de acasă, o doamnă singură care are același drum și aceeași sacoșă în fiecare zi, un cățel alb-zahăr-pudră căruia nu-i place zăpada, un bătrân milostiv, un măturător de străzi care vine zâmbind și care mătura strada mereu când nu e zăpadă, femeia pe care a bătut-o omul rău, omul rău, doamna credincioasă și fata împreună cu băiatul îndrăgostit. Ei sunt oamenii pe care i-am observat.
O dată, când era un frig groaznic de chinuitor și am vrut să mă încălzesc m-am dus lângă un om care nici el nu avea casă. Dar avea un foc la care se încălzea. M-am dus lângă el și mi-am încălzit mâinile lângă foc. După un timp el mă întreabă de ce am aripi, dacă este vreun carnaval prin oraș și dacă se dă ceva gratis de mâncare, că el nu a auzit de un așa carnaval iarna. M-am speriat, credeam că nu mă vede. Era primul om care vorbise vreodată cu mine. Nu am zburat ca să nu îl sperii dar am alergat. După câțiva pași am căzut. M-am împiedicat de trupul bărbatului a cărui suflet se încălzea acum la acel foc.
Cu câteva zile în urmă i-am cunoscut pe fata și pe băiatul îndrăgostit. M-au încălzit și mi-au făcut aripile mai mari. Atât.
Sincer, nu voiam decât să nu mai fiu singur. Doar să-mi fi găsit un frate sau o surată... Îmi era frig și teamă.
În timp ce zburam că să îmi găsesc un culcuș, aripile au început să mă doară. O durere ca de tăietură de cuțit sau de glonț, cred. Mă dureau atât de tare încât nu am mai putut zbura și am căzut prin tavanul unei case, lângă patul unei femei care țipa. Acea femeie care țipa! Dar acum nu o bătea nimeni. În jurul ei erau alte femei care o țineau iar în față un bărbat umbla între picioarele ei. Mi-am dat seama că suferința mea nu se compară cu cea a ei. O lacrimă mare, ca o stâncă, a căzut din ochiul femeii dar nu ea plângea. Ci copilul care tocmai se născuse. Am privit copilul și în toată durerea care mă descompunea am înțeles care este de fapt misiunea mea.
Acum m-am decis să nu mai plec niciodată de aici. Aripile nu mă mai dor pentru că nu le mai am. Cu noul corp încă mă mai obișnuiesc dar este bine...