Aseară

Aseară, când Ceasul cel mare bătu o ora trecută
Spre dimineață,
Făt-Frumos,
Cel cu părul castaniu, frumos,
Cu bucle multe și nasul frumos,
Cu buze mari, cărnoase, frumoase,
Cu trupul acoperit de hainele cele mai frumoase,
Cu mâini mlădioase,
Cu calul alb, bine hrănit și frumos,
M-a luat de acasă.
-Mormăilă, cum ți se pare? Zi și tu. Nu era frumos?
-Era cel mai frumos! Așa cred!
-Eu citeam visătoare și el deodată îmi apare. S-a prezentat, a spus ca mă iubește. L-am crezut. Era încântat! Mormăilă! Îți vine sa crezi? M-a dus la el la Palat...
-Oau... La...Palat?
-Da, Mormăilă! Așa s-a întâmplat. Jur! Nici că m-am gândit să nu merg. Era atât de frumos! În ochii lui căprui, sciliptori când m-am uitat... un nod în gât mi s-a pus, stomacul mi-era doar o gaură și pese tot în trup, doar fluturi. M-a fermecat... Pe loc am plecat. La Palat. Pe calul său alb. L-am ținut de pe la spate. Mirosea a flori de parfumate, pentru mine, Mormăilă! Căluțul cel frumos, al lui Făt-Frumos nu fugea pe drum, fugea pe aer. În aer. În sus. Am ajuns pe un nor. A fost prima data când am atins un nor. Picioarele-mi goale, astea două cu care ieri am fost la muncă au atins Norul lui Făt-Frumos... M-a dus la el în Palat. Să știi dragă, ursuleț că nu e așa ca în poveștile alea copilărești. Casa lui Făt-Frumos e sus, în Lună. Am intrat în Luna cea albă. Luna este cel mai tăcut loc. Niciun sunet nu se auzea. Filarmonica greierilor, greierii noștri dragi care cântă atât de frumos aici, în sătucul nostru nici că se auzeau. Făt-Frumos mi-a vorbit mult. Am stat îmbrățișați. Ne-am legănat pe lună, mi-a dat o cunună de flori din stele, făcută chiar de el, mâinile ne-au fost mereu încleștate de parcă ar fi fost doar una...
-Aaah. Ce frumos...
-Stai să vezi Mormăilă. Ne-am făcut planuri de nunta, a doua zi urma să mă ceară părinților și veneam să te i-au și pe tine la Palat, acolo sus, vezi? Acolo în Luna. L-am întrebat cum sunt diminețile pe Lună și mi-a supus că voi vedea chiar eu. Ne-am dus sus, în pat. Ne-am sărutat, Luna s-a întunecat, un nor gri ne-a înfulecat și o voce a strigat: Făt-Frumooooos. Hai la luptăăăă, fricosule, mojicule și necinsitule! Pe loc m-am cutremurat. Făt-Frumos mi-a spus să nu-mi fac griji este doar un drac, drac nebun. Era Zmeul. L-am implorat pe frumos să nu se ducă, să nu mă lase singură dar el nu m-a ascultat...Doarea să-mi arate ca nu e doar un băiat, e bărbat. Mi-a dat drumul la mână și a plecat la luptă. Vai Mormăilă... A fost groaznic. Muzica săbiilor este infernală. Țipau, gemeau... Luna mi-a șoptit la ureche că Zmeul cel drac a veni după mine. M-am înfricoșat. Am rugat Luna să mă apere, am plâns, am vrut să ma duc afară din Palat, să-i opresc. Să le zic că plec acas și că nu e nevoie de vărsare de sânge nevinovat. Dar era întuneric, nu cunoșteam suficeient de bine locul. Îmi era frică...
-Săraca de tine... Dar spune-mi! Ce ai facut! Cum ai scăpat?
-Stai să vezi Mormăilă. La un moment dat o liniște chinuitoare s-a lăsat. Doar suspinele mele se mai auzeau. Deodată ceva mă cuprinde pe la spate. Făt-Frumos, îmi zic. Ce bine că ai scăpat! L-am îmbrățișat dar era mai lat. L-am mirosit și mirosea a suferință. L-am întrebat de e rănit, de-l doare. El nu a răspuns. L-am mângâiat. Era cald, transpirat. Mă gândeam că de asta nu vorbește, că o fi extenuat, așa că l-am sărutat și parcă un venin mi-a invadat corpul. Am început să am furnicături, m-am emoționat. Mi-am spus că a câștigat și că mă iubește încă și mai mult. M-a luat de mână, m-a dus afară din Palat...
-Spune-mi dar, ceața nu s-a risipit?
-Nici vorbă. Stai să vezi, Mormăilă. Am ieșit din luna, ne-am suit pe un cal, altul decât cel cu care am venit. Și am coborât din Lună. Când din nou am atins pământul am văzut că nu Făt-Frumos era cel sărutat.
-Zmeul!
-Chiar el! M-am speriat. Era rănit și îmi era milă de el. Știi cât de frumos era? Era blond cu ochi albaști. I-am înteles toată dragostea ce mi-o purta doar privindu-l cu inima. Era însă mai frumos decând însuși Făt-Frumos. L-am întrebat ce i-a făcut frumosului? Mi-a arătat Luna. Am întrebat Luna. Ce i-a făcut Zmeul, frumosului. Luna mi-a zis ca Făt-Frumos e suferind. S-a dus în pat. Nu știam ce să fac. Inimia mi-a fost pusă la încercare. Chiar de nu era bine, chiar de eram în sătucul cel mic, chiar dacă niciun Zmeu nu mi-a mai zâmbit, chiar daca veninul îmi înflorește trupul, el, Zmeul era hărăzitul. Îl auzeam în tăcere, chipul său divin și drăcesc care îmi dadea fiori, el, drăcescul m-a făcut să mă îndrăgostesc. Pe loc am uitat de frumosul suferind.
-Vai de mine...
-Mie-mi zici? Cum m-ar fi cerut lui tata un Zmeu, puternic, cu aripi negre, cu trupul forțos, cu chip satanic dar melodios, cu venin în buze și dragoste în privire. Era imposibil. Dar nici că-mi păsa. L-am chemat în casă. A răspuns dând din cap, nu. L-am rugat să-mi vorbească. Să-mi spună ce vom face. El m-a sărutat, m-a dat deoparte și a zburat. Calul a plecat și el. Am rămas plângând în mijloc de drum. Inima mea scotea fum. Acest Zmeu m-a...
-Nu spune...
-Of, Mormăilă. Ce știi tu? Am ajuns în casă. Nu am dormit toată noapte.
-Trebuia să ma chemi lângă tine.
-Eh! Nu se putea! Când am stins lampa, Zmeul a venit din nou. Ne-am iubit. I-am făgăduit că voi fi a lui mereu. La plecare i-am zărit o lacrima. L-am căutat toată ziua. Am întrebat Soarele. A spus că nu cunoaște. I-am zis să întrebe Luna. Când Soarele mi-a zis a Lunii răspuns am simțit cum o parte din mine... frumosul l-a înfrânt pe Zmeu. Zmeul e mort. Am fugit la biblioteca și am cercetat. Sufletul Zmeilor, chiar necurat, bântuie mereu pământul. Așa că Mormăila, spune-le părinților povestea mea. Eu plec la Zmeul!