Urmând azi o inimă cât un om,
Genul de om căruia crezi ca nasul i-a apărut doar pentru că inima n-a mai încăput în trup,
În drumul de îndelpinire a unei trebi casnice
Am intrat în Comitetul de primire al județului.
Mereu îmi dorisem să văd propriu-zis festivitatea de prmire a unui nou venit.
Ei bine, se parcă că de data asta cineva chiar m-a auzit!
De după colț țipătul roșu-albăstrui al limuzinei de serviciu a Comitetuli
Anunța venirea unei femei în bucuria facerii.
Considerându-mă un membru important al Comisiei
Am fugit în așteptarea a ce va să vie.
Nu mi se întâmplă de multe ori pe zi, în special dacă inima-mi e acasă
Să se oprească.
Acum a stat.
La fel și carcasa pe roți ce ajunse la ușa de festivități de primire urgențe.
Fără prea multe trompete și trâmbițe s-au deschis ușile din spatele
Și o prim-ambasadoare a coborât grăbită cu un mare ghem de aur,
Un prinț a cărui față nu meritam încă să o vedem,
Și intrase în Comitet.
Inima-mi născuse instant tripleți de fericire
Ca și cum cea adusă ar fi fost carne din carnea mea.
Voiam să alerg, să îi urmăresc,
Dar din înțepenirea mea înțelesei, după aceea, că eu vream să absorb din prospețimea,
Puritatea și viața sufletului din trupul cel nou.
Întorcându-mi privirea de la pruncul de mult intrat într-o cameră cu aperitive pentru lume
O văzui pe ea!
Ea care, mai apoi am aflat, fusese scuipată de moarte, desfigurată de durere și vegheată de la distanță de viață, în zăpadă.
Sufletul ghemuit în celofan de aur fusese împins din paradisul său primordial direct în zăpadă însângerată.
Bun venit!
Poarta dintre lumi era acoperită doar de o pătură,
Iar chipul doar cu liniște.
De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat…
A ieșit din carcasa care a întârziat, pe o targă ca de morgă, deși aduse viață vie.
La coborâre un foarfecul ce a tăiat
Pentru totdeauna uniunea fizică și a condamnat la singurătate în libertate un nou venit
A căzut.
Lumea trecea pe lângâ el și nimeni nu îl ridica, împingea sau vedea.
Ca și cum nu ar exista, ceea ce înseamnă că și cordonul viu încă îi mai leagă.
Oricum ce legătură e mai strânsă decât cea făcută de durere?
Țipetele lor, al mamei și al copilului, au răsunat până-n cer și dincolo de el
Și totuși nimeni nu a vrut să-l audă.
Poate cei doi au cântat, poate că s-au privit în ochi și îmbrățișat, poate că i-a durut.
Nimeni nu a fost acolo.
Și-au vindecat rănile ca lupii,
Au învins moartea și viața în același timp,
Au călcat toate conceptele și filopsihopupurile singuri.
După mama și copilul am intrat și eu în clădire.
Acum cu toții vorbeau despre sărmana ce născuse în zăpadă,
Despre cocouța (deci era o prințesă!) care nu plăngea.
Era o sărbătoare atât de mare și nimeni nu sărbătorea nimic!
Venise și inima cât un om pe care o așteptam inițial și mi-a explicat toate modurile în care nu am voie să fiu unde eram.
Dar atunci și acolo,
Prințeso,
Ți-am lăsat cadou unul din tripleții fercirii mele și ți-am mulțumit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu