sâmbătă, 20 august 2011

Scrisoare de la destinație pentru destinatar.

Când m-am urcat în tren aveam ca scop să ajung la destinație. Afară era sufocant de cald, dar în tren era chiar bine. Aerul care era în tren, temperatura aerului, mirosul aerului, nu știu, dar m-a făcut să uit că nu cunosc pe nimeni. Cartea de drum o uitasem acasă și nici măcar mâncare nu am apucat să iau pentru că pleca trenul fără mine și nu voiam să pierd trenul. Îmi era tare foame.
Până la prima stație m-am uitat pe geam și m-am făcut comod în compartimentul gol. Atât de comod încât era să adorm dar a intrat un domn cu o valiză mare după el. I-am răspuns că poate sta dacă dorește. Am avut surpriza să descopăr ca domnul era un păpușar sau așa ceva, și că în geamantan avea o grămadă de păpuși pe care le avea mereu cu el și pe care mi le-a arătat și mie. Mie mi-a plăcut mult un prinț în costum galben, iar el și-a ales cea mai mare păpușă din cutie: o fată într-o rochie albă cu două codițe lungi, lungi de tot. Ne-am jucat noi ce ne-am jucat, am descoperit că pot face foarte multe acrobații cu păpușa mea, dar păpușarul părea din ce în ce mai atașat de păpușa din brațele lui așa că l-am lăsat în pace. Mă rog, apoi mi-a dat ceva de mâncare, stomacul meu a uitat de celebra zicală ,,Nu accepta mâncare de la strablablabla” și la următoare stație el a coborât dar mi-a lăsat păpușa mie. La început am refuzat-o, dar a zis ca poate face alta și să nu mă plictisesc în tren și toate cele așa că am acceptat cadoul. Nici nu a ieșit bine din compartiment că au intrat alți pasageri. Și lor le-am răspuns că pot sta cu mine în compartiment, chiar îi rog. Aveau haine tare frumoase și păreau foarte prietenoși. Ei râdeau de o fată, nu la fel de frumoasă ca ei dar nici foarte urâtă. Mi-au dat o haină ca a lor, au spus că în cercul lor de prieteni fiecare trebuie să poarte așa ceva. Era un fel haină din piele cu o țesătură tare ciudată dar am purtat-o. În plus din ce au zis reiese ca am devenit prieteni-de-călătorie. La început am intrat în jocul lor dar apoi mi s-a făcut rușine de mine și i-am rugat și pe ei să înceteze. Ei au râs de mine și au continuat dar între timp devenise foarte serios totul iar cel care părea a fi prietenul-șef al grupului vroia să o omoare pe fată. Eu am strigat după ajutor dar părea că nimeni nu mă aude, nici măcar ei. Am încercat să îi opresc, să le explic că fata care tace și care nu e atât de frumoasă nu a greșit cu nimic dar ei pur și simplu nu mă mai ascultau. După ce apele păreau că se mai liniștesc și că eleganții s-au plictisit să își bată joc de fată au adus o masă mare încărcate cu bunătăți. M-au poftit și pe mine la masă, la început am refuzat dar mi-au spus că nu e frumos să refuzi și că aș fi singurul care nu mănâncă așa că am mâncat și eu. Bucatele erau delicioase și am mâncat cu mare poftă. Când fata s-a înecat cu o bucată de mâncare am înlemnit cu toții. Murise fără ca eleganții să facă ceva. Au strâns repede și au plecat. Eu am rămas singur în vagon și nu îmi dădeam seama dacă ceea ce văzusem era un vis sau chiar o fată a murit în fața mea. Următoarea stație, alți tineri, același compartiment, același răspuns. Ei mergeau la mare. Mi-ar fi plăcut și mie să merg dar eu trebuia să ajung în ......... Uitasem unde trebuia să ajung. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat așa ceva. Am controlat să văd ce scrie pe bilet. Nu mai găseam biletul. M-am ridicat, am început să caut biletul pe jos, în haina elegantă, în haina mea, peste tot. Nu am găsit nimic. Am vrut să ies pe hol să vad dacă nu cumva o fi acolo, pe jos, deși șansele erau aproape nule. Când am deschis ușa, unul dintre tineri mi-a spus că nu ies nicăieri. I-am explicat situația iar el a mai zis o dată, de data asta mai răspicat, că nu ies nicăieri și să i-au loc. L-am rugat să mă lase sa vorbesc cu controlorul să îi spun ce mi s-a întâmplat ca să nu am probleme și să... nu am mai apucat să spun nimic pentru că atunci a scos un pistol și mi-a zis că vrea să ,,îl sinucid”. M-am speriat groaznic de tare. Nu mai realizam ceea ce se întâmplă, voiam să opresc trenul, să ies, să țip dar mi-am dat seama că nu se poate deoarece tânărul își îndreptase pistolul către mine. M-am așezat. Mi-a explicat ce și cum să procedez apoi mi-a întins pistol. Și ce să vezi? Era din jucărie! M-am speriat degeaba! Voiau doar să ne jucăm. Și apoi m-am gândit la fata care murise și mi-am zis că de fapt n-a murit! Și că eleganții nu erau defapt atât de răi ci doar se jucau! Așa că am intrat în jocul lor fără să le spun nimic despre revelația mea. Am rămas la fel, ,,speriat” și am continuat să ne jucăm de-a sinucisul. Aveau cu ei chipsuri și napolitane și altele de felul ăsta așa că în momentele mai relaxante aveam ce ronțăni. Și ei au coborât tot la următoarea stație, și din fericire nu a mai murit nimeni până la urmă. I-am rugat să mai rămână pentru că îmi plăcea mult de ei dar nu au mai putut sta. Când am scos capul pe geam să le fac cu mâna, pistolul s-a descărcat iar tânărul sinucigaș s-a prăbușit. Am închis geam și m-am afundat în canapeaua din compartiment gândindu-mă cât de implicați sunt ei în propriul joc. Apoi au mai urcat și alții și alții… La fiecare stație alți oameni intrau și ieșeau din compartimentul meu și fiecare îmi dădea ceva de mâncare. Unii mai mult, alții mai puțin. Totul a fost minunat până când m-am dus până la baie. L-am rugat pe băiatul din cutie să aștepte puțin. În drum spre baie simțeam că zbor. Eram inundat de un sentiment frumos. Vroiam să ajung mai repede, dar nu pentru că făceam pe mine, ci pentru că vroiam să mă întorc în compartiment. Am ajuns, ușor, ca purtat de-un nor, în baie. În oglinda nu mai eram eu. Era un om gras, plin de grăsime, cu părul lung și cu barbă. Eram atât de gras încât abia mă mai puteam vedea. M-am speriat groaznic de tare. Puneam mâna pe mine și mă afundam în propria grăsime. Eram, ca și acum de altfel, o masă de grăsime umblătoare. Dar umblam ușor, parcă pluteam. Și eram curat. Mi-am amintit că trebuia să cobor. Dar unde? Am decis să cobor în prima stație. Dar eu nu voiam să cobor! Mie îmi plăcea aici! Aici unde mă simt minunat și unde am starea de frumos, unde toți oamenii îmi deveneau prieteni și apoi dispăreau dar îmi dădeau ceva de mâncarea, așa am ajuns atât de plin de grăsime. Trebuia să cobor. Destinatarule, m-ai trimis undeva iar eu trebuia să ajung. Și am coborat. În gară am aflat că au trecut trei ani de când m-am suit în tren. Deci călătoria mea a durat în loc de câteva ore, trei ani... Nu știam unde sunt iar în gară era foarte frig. Cred că e iarna pentru că sunt țurțuri de gheață și e viscol și e pustiu. Am ieșit din gară și în față, pe lângă troiene de zăpadă am văzut apă, în stânga-apă, în dreapta-apă, în spate gara, șina de tren care ieșea și se întorcea în ocean. Am ajuns pe o insulă. Calea ferată ducea în apă. Eram numai insula, marea și marea de grăsime în străfundul căreia mă aflam și eu.
Sunt pe insulă de două zile, nu mai trece niciun tren și mă simt ca și cum aș fi trăit aici de douăzeci de ani. Am rememorat tot traseul și încă nu îmi dau seama unde trebuia să ajung. Cel mai probabil e că destinația trecută pe bilet și locul unde destinatarul m-a trimis este acesta. Am avut întârziere trei ani, dar am ajuns. Toți oamenii pe care i-am întâlnit mi-au dat de mâncare, iar eu am mâncat cu poftă tot ceea ce mi se oferea. Așa am ajuns atât de gras. Încă îmi este foame. Chiar dacă nu înțeleg ce s-a întamplat, unde sunt, de ce nu mai este nimeni și multe altele. Mi-e doar mi-e foame și frig.
Odată a intrat un bătrân. Și bătrânul acesta care zâmbea mereu nu spunea aproape nimic, niciodată. Ori dormea ori părea că este cu totul în altă parte. El mi-a dat niște biscuiți din care mânca și el, săracul, dar m-am simțit sătul și fericit ca și cum mi-ar fi oferit un întreg meniu plus cinci deserturi. Singurele cuvinte ale bătrânului erau despre grabă. Bătrânul mi-a explicat că orice aș face nu trebuie să mă grăbesc. Și eu nu m-am grăbit. Nu m-am grăbit să ajung la destinație. Că e important să îți placă. A plecat fără să îmi dau seama.
Acum sunt singur și nu îmi place.
Știu să mănânc. Aici nimeni nu mă hrănește și de vânat nu prea pot vâna. Trebuie să slăbesc?
În compartiment îmi era bine. Nici măcar controlorul n-a venit și era și cald. Puteam să fiu și pe insula asta dacă voiam. Dar acum vreau să fiu în compartiment și tot pe insulă sunt.
Numai tu m-ai făcut să vreau insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Numai tu m-ai făcut să-mi doresc insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Tu mi-ai zis despre insulă. Tu m-ai trimis pe insulă. Numai tu vroiai insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Tu vroiai insula. Numai tu vroiai insula. Tu m-ai făcut să vreau insula. Numai tu m-ai făcut să vreau insula.

3 comentarii:

Sabina spunea...

Ia uite bucătoiu' de inimă cum se zbate printre rânduri!

69 spunea...

am murit, am inviat si nu imi mai gasesc cuvintele.......... poate pentru ca sunt toate la tine :x

ATELIERUL DE TEATRU spunea...

:x :x :x :x :x :x