Când eu întâlnește Soarele se formează umbra
Când eu întâlnește tu se formează noaptea.
Când noaptea întâlnește retina se formează lumina
Când omul întâlnește lumea se formează mirarea
Când mirarea întâlnește gândul se formează întrebarea
Când întrebarea întâlnește sinapsa se formează răspunsul.
Dacă atunci când mirarea întâlnește gândul care formează întrebarea care întâlnește sinapsa dar nu formează răspunsul,
Când gândul întâlnește pămânul se formează sămânța.
Când sămânța întâlnește solul se formează planta
Când planta întâlnește gospodina se formează mâncarea
Când mâncarea întâlnește gura se formează gustul.
Când pasul întâlnește asfaltul se formează drumul
Când trupul întâlnește patul se formează odihna.
Când urechea întâlnește glasul se formează zâmbetul
Când carnea simte vibrația se formează sudoarea
Când sudoarea întâlnește sudoare se formează fericirea.
Oricum,
Când dorul întâlnește focul se formează timpul greu
Când dorul întâlnește apa se formează timpul ușor.
Când inima întâlnește dinții se formează curajul
Când dorința întâlnește realitatea se formează împlinirea.
Când inocența întâlnește refuzul se formează maturizarea.
Când sufletul întâlnește sufletul se formează nemateria
Când nemateria întâlnește destinul se formează materia.
Ce rost dacă eu nu întâlnește tu?
Totuși,
Când eu întâlnește Soarele se formează umbra
Când eu întâlnește tu se formează noaptea.
Dar,
Când tu întâlnește ușa se formează singurătatea.
Iar când eu întâlnește singurătatea…
luni, 18 martie 2013
miercuri, 13 martie 2013
compilatie vol.1
Dacă suntem ca frații
O să mă-nveți să fac semnul crucii,
O să-mi învii morții,
O să-mi adormi demonii.
O să-ți netezesc calea,
O să-ți spun părțile frumoase ale adevărului,
O să te culc înainte de miezul nopții.
Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.
Să vrei prea mult, să poți prea puțin.
Poate că povestea asta a fost prea mare pentru mine.
Ce-ți pasă ție, chip de lut,
De-oi fi eu sau altul?
Să te lege ne îngerii.
Și v-ați dus visuri, v-ați dus… mort e al meu frate.
Inima mea se va revărsa într-a sa și-mi va lua sufletul, iar eu îi voi lua Dumnezeul.
Te pup, Oscar!
Pleșu, Eminescu, Paler, Hugo, Schmitt, Sanaev, popor
O să mă-nveți să fac semnul crucii,
O să-mi învii morții,
O să-mi adormi demonii.
O să-ți netezesc calea,
O să-ți spun părțile frumoase ale adevărului,
O să te culc înainte de miezul nopții.
Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.
Să vrei prea mult, să poți prea puțin.
Poate că povestea asta a fost prea mare pentru mine.
Ce-ți pasă ție, chip de lut,
De-oi fi eu sau altul?
Să te lege ne îngerii.
Și v-ați dus visuri, v-ați dus… mort e al meu frate.
Inima mea se va revărsa într-a sa și-mi va lua sufletul, iar eu îi voi lua Dumnezeul.
Te pup, Oscar!
Pleșu, Eminescu, Paler, Hugo, Schmitt, Sanaev, popor
luni, 4 martie 2013
Închipuitule
Biet băiat, în mărăcini ai căzut și pe drum viața ți-ai pictat.
Pe-o altă stea și hainele și nemurirea ți-ai uitat.
Ești așa, călâu, frate cu-un călău ce-ți stă-n ureche
Care-ți mai amintește atunci când ai vrea să uiți una-alta.
Spre lună latri blând, spre baltă mergi plângând
Pe unde cu condeiul tău din tine,
Cu lumină de sînge, trasezi.
Și uf, biet băiat, sângele nu-i al altcuiva decât al tău,
Alor tăi ce-au fost și alor tăi ce nu vor veni.
Biet închipuit, fă-ți cărare spre lună cu miros de mare
Ca să poți zbura pe o pasăre măiastră
Spre zare.
Nu mai privi tânjind în oglindă și suspinând la ecran,
Dă-i drumul și să fii tare!
Cine a spus asta?
Eu, închipuitule.
Închipuit ești tu.
Închipuiți suntem cu toții, bietule băiat.
Nu. Eu nu sunt un închipuit. Dacă tot dai tu sfaturi, bietule călău, de ce nu te dai, mă, jos din ureche?
Atunci călăul se dăduse jos din ureche, luase condeiul, îl înfipse în călimara bietului băiat, îl umpluse și mai trasă o parte din drumul spre baltă. Călăul avea obiceiul ca mereu între două linii desenate să lase un spațiu liber, semnalizat cu lună și cu miros de mare, însă călăul nu știa ca băiatul călătorea doar ziua și că era mai tot timpul răcit. Când se plictisise, călăul sprijinise condeiul în tocul său și se duse în urechea sa. În acea seara avea loc o mare petrecere în ureche, iar călăul trebuia să se îmbrace elegant, pentru a putea fermeca călăuzele. Dilema sa era dacă să poarte papion sau cravată. Atunci, călăul din urcehea călăului călâu din urechea bietului băiat călâu îi spusese să nu își aleagă nici papionul și nici cravata, căci la petrecere nu va mai veni nimeni înafară de el. În momentul acela ca un tunet, în care călăul își realizase singurătatea, izolarea din ureche și tragismul propiului destin, bietul băiat își amintise că în 2 zile are simulare la română.
Pe-o altă stea și hainele și nemurirea ți-ai uitat.
Ești așa, călâu, frate cu-un călău ce-ți stă-n ureche
Care-ți mai amintește atunci când ai vrea să uiți una-alta.
Spre lună latri blând, spre baltă mergi plângând
Pe unde cu condeiul tău din tine,
Cu lumină de sînge, trasezi.
Și uf, biet băiat, sângele nu-i al altcuiva decât al tău,
Alor tăi ce-au fost și alor tăi ce nu vor veni.
Biet închipuit, fă-ți cărare spre lună cu miros de mare
Ca să poți zbura pe o pasăre măiastră
Spre zare.
Nu mai privi tânjind în oglindă și suspinând la ecran,
Dă-i drumul și să fii tare!
Cine a spus asta?
Eu, închipuitule.
Închipuit ești tu.
Închipuiți suntem cu toții, bietule băiat.
Nu. Eu nu sunt un închipuit. Dacă tot dai tu sfaturi, bietule călău, de ce nu te dai, mă, jos din ureche?
Atunci călăul se dăduse jos din ureche, luase condeiul, îl înfipse în călimara bietului băiat, îl umpluse și mai trasă o parte din drumul spre baltă. Călăul avea obiceiul ca mereu între două linii desenate să lase un spațiu liber, semnalizat cu lună și cu miros de mare, însă călăul nu știa ca băiatul călătorea doar ziua și că era mai tot timpul răcit. Când se plictisise, călăul sprijinise condeiul în tocul său și se duse în urechea sa. În acea seara avea loc o mare petrecere în ureche, iar călăul trebuia să se îmbrace elegant, pentru a putea fermeca călăuzele. Dilema sa era dacă să poarte papion sau cravată. Atunci, călăul din urcehea călăului călâu din urechea bietului băiat călâu îi spusese să nu își aleagă nici papionul și nici cravata, căci la petrecere nu va mai veni nimeni înafară de el. În momentul acela ca un tunet, în care călăul își realizase singurătatea, izolarea din ureche și tragismul propiului destin, bietul băiat își amintise că în 2 zile are simulare la română.
joi, 21 februarie 2013
Visul dinspre 20 spre 21 februarie 2013
M-ai trimis în librărie să îți caut un ghiozdan alb.
Căutând în labirint m-am rătăcit.
Nu mai răspundeai.
Am găsit ghiozdanele albe.
Am deschis unul.
Înăuntru era îngrijitorul bisericii din cartier, mai bătrân decât însăși biserica.
Era bolanv, galben și întins în pat.
Pe cap avea o oaie.
În cameră mirosea a bătrân de la țară.
Lângă pat, pe de-o parte era o orchestră de acordeoane.
Pe cealaltă parte eram eu la cinci ani.
Eu mă uitam lă bătrân.
Bătrânul spunea că e singur și că așa va muri.
Orchestra cânta.
Bătrânul plângea.
Eu l-am îmbrățișat.
Ori am intrat în ghiozdan ori am plecat.
Afară ningea.
Ne-am întâlnit.
În spatele unui bloc, în zăpadă, nins, cu oaia pe cap, galben, bătrânul.
Fusese dat afară din casa lui.
Biserica de care avusese grijă nu putea avea grijă de el.
Stătea în fund și cânta.
Eu, cel de cinci ani, eram lângă el.
El cânta, eu dansam.
Își cânta tot sufletul prin ochi, prin glas, prin mâini și prin mine.
Eu, cel de cinci ani, încercam să îl înveselesc dansând ghiduș și cu foc.
El râdea.
Eu am găsit un acordeon.
Cântam împreună.
,,Da’ dă-i cu ceapă/ dă-i cu seapă, dă-i cu usturoi/ cu ustuoi cu ustuoi!”
El s-a oprit.
Eu, cel de cinci ani, l-am îmbrățișat și i-am spus să se odihnească dacă vrea că eu pot dansa și așa.
I-am spus că fac totul ca să fie fericit și să nu moară.
El m-a întrebat daca eu am de gând să mor.
I-am spus că nu.
El mi-a spus că el are de gând să moară, dar că povestea nu se termină aici.
M-a mângâiat de cap.
Eu, de acum, m-am întors spre tine și am plâns.
Tu m-ai prins de nas și mi-ai spus că acum trebuie să mor și eu.
Din spate am auzit un strigăt.
Finalul primei părți.
luni, 11 februarie 2013
Un ciocan bate un cui
Ai văzut-o pe chinezoaică? O știi pe chinezoaică? Ai întâlnit chinezoaica? Oare unde e chinezoaica? Chinezoaica, chinezoaica, unde e chinezoaica?
Mai-nainte era aici, chinezoaica, unde a dispărut chinezoaica?
Oare a plecat, oare a plecat chinezoaica?
Unde s-a dus, unde s-a dus chinezoaica?
Chinezoaico, cine te-o vedea să-ți deie foc, picuratu-ți-ar să te picure!
În noroi să te calce dracii și femeile, nebuno!
Cică chinezoaica…
Eu nu îmi mai amintesc cum am ajuns la chinezoaică.
Dar ea a curs, mereu a curs chinezoaica,
Iar eu am stat, ce mai puteam să fac?
Între ochi îmi curge.
Ea se spărgea iar eu nu.
Am stat acolo să-mi sape-n mine, picătura!
În fiecare picătură….taci.
Taci.
Închide ochii. Deschizi la al zece-lea strop în frunte că altfel înnebunești. De pe scaunul chinezoaicei, te rog, tu, închide și taci.
Chinezoaica te vede-n fiecare pic ce nu-l auzi.
Dacă timpul ar picura atunci fiecare secundă ce trece se sparge izbindu-se de fruntea noastră. Chinezoaica? Atunci am simți în cap fiecare clipă.
Capul mi l-ai spart și mintea mi-ai ciopârțit-o!
Măcar de nu mai vedeam, chinezoaico,
Te vedeam un cui, după un cui, după un cui, după un cui, bătut de-un ciocan, de-un ciocan, de-un ciocan…
Nu mă ridicam.
Dar eu te-am văzut, picătură murdară!
Nu mă ridicam.
Fiecare clipă mi-am văzut-o,
Nu mă ridicam.
De pe toți pereții m-am uitat,
Nu mă ridicam.
Din interior și înăuntru
Nu mă ridicam.
Fără somn m-ai lăsat și eu treaz, secundă cu secundă
Nu mă ridicam.
A trebuit să mă uit și să tac.
Nici acum nu mă ridic.
Chiar dacă țipam eu tot tăceam.
Nu mă ridic.
În castronul spart, picătură să fi stat!
Nu mă ridic.
Ai curs până când și ochii mei tot picături au dat
Nu mă ridic.
Dar nu ca ale tale, chinezoaico.
Nu mă ridic.
Tu știi să plângi?
Nu mă ridic.
Acum sau mai târziu m-aș ridica.
Chinezoaico?
Mai acuș sau mai încolo m-aș așeza.
Chinezoaico!
Nu mă ridic. Știu că mă vei omorî. Fă-o, chinezoaico, fă-o acum! Fă-o că mie mi-e frică și nu știu cum. Doar din crăpăptura ta mi-ai arătat că știi să cazi. Numai așa mi-ai arătat. Eu doar de când sunt cu tine, de când sunt cu tine? Mi-ai arătat cum e. Acum fă-o. Vino tu, chinezoaico! M-am săturat de picăturile tale, pe tine te vreau! Sparge-te lighean și vino! Fă-o și ia-mă! Mă picuri că mă vrei! Mă spargi ca să mă iei! Mă însemnezi ca să nu mă confunzi! Eu nu mă ridic. Eu nu vin la tine. Vino, chinezoaico. Hai, întinde-mi mâna, chinezoaico…
Mai-nainte era aici, chinezoaica, unde a dispărut chinezoaica?
Oare a plecat, oare a plecat chinezoaica?
Unde s-a dus, unde s-a dus chinezoaica?
Chinezoaico, cine te-o vedea să-ți deie foc, picuratu-ți-ar să te picure!
În noroi să te calce dracii și femeile, nebuno!
Cică chinezoaica…
Eu nu îmi mai amintesc cum am ajuns la chinezoaică.
Dar ea a curs, mereu a curs chinezoaica,
Iar eu am stat, ce mai puteam să fac?
Între ochi îmi curge.
Ea se spărgea iar eu nu.
Am stat acolo să-mi sape-n mine, picătura!
În fiecare picătură….taci.
Taci.
Închide ochii. Deschizi la al zece-lea strop în frunte că altfel înnebunești. De pe scaunul chinezoaicei, te rog, tu, închide și taci.
Chinezoaica te vede-n fiecare pic ce nu-l auzi.
Dacă timpul ar picura atunci fiecare secundă ce trece se sparge izbindu-se de fruntea noastră. Chinezoaica? Atunci am simți în cap fiecare clipă.
Capul mi l-ai spart și mintea mi-ai ciopârțit-o!
Măcar de nu mai vedeam, chinezoaico,
Te vedeam un cui, după un cui, după un cui, după un cui, bătut de-un ciocan, de-un ciocan, de-un ciocan…
Nu mă ridicam.
Dar eu te-am văzut, picătură murdară!
Nu mă ridicam.
Fiecare clipă mi-am văzut-o,
Nu mă ridicam.
De pe toți pereții m-am uitat,
Nu mă ridicam.
Din interior și înăuntru
Nu mă ridicam.
Fără somn m-ai lăsat și eu treaz, secundă cu secundă
Nu mă ridicam.
A trebuit să mă uit și să tac.
Nici acum nu mă ridic.
Chiar dacă țipam eu tot tăceam.
Nu mă ridic.
În castronul spart, picătură să fi stat!
Nu mă ridic.
Ai curs până când și ochii mei tot picături au dat
Nu mă ridic.
Dar nu ca ale tale, chinezoaico.
Nu mă ridic.
Tu știi să plângi?
Nu mă ridic.
Acum sau mai târziu m-aș ridica.
Chinezoaico?
Mai acuș sau mai încolo m-aș așeza.
Chinezoaico!
Nu mă ridic. Știu că mă vei omorî. Fă-o, chinezoaico, fă-o acum! Fă-o că mie mi-e frică și nu știu cum. Doar din crăpăptura ta mi-ai arătat că știi să cazi. Numai așa mi-ai arătat. Eu doar de când sunt cu tine, de când sunt cu tine? Mi-ai arătat cum e. Acum fă-o. Vino tu, chinezoaico! M-am săturat de picăturile tale, pe tine te vreau! Sparge-te lighean și vino! Fă-o și ia-mă! Mă picuri că mă vrei! Mă spargi ca să mă iei! Mă însemnezi ca să nu mă confunzi! Eu nu mă ridic. Eu nu vin la tine. Vino, chinezoaico. Hai, întinde-mi mâna, chinezoaico…
sâmbătă, 19 ianuarie 2013
YOLO
Stai.
Și o tăcere de te înghite
Și o viscoleală de te frige
Și o noapte de te răsare
Pentru că stai.
Și nu-ție frică de nimic
Și nu-ție lehamite de nimeni
Și nu-ție dor
Pentru că stai. Cu bucăți din tine.
Și te limpezești pe tine
Și te clatești pe tine
Și te vezi mai clar pe tine
Pentru că stai. Cu bucăți din tine. Și îți este bine.
Și în cald te calmezi
Și în lumini îți vezi timpul tot
Și în clipă levitezi
Pentru că stai. Cu bucăți din tine. Și îți este bine. De nu ai vrea să se termine.
Și pe apă urci
Și pe ninsoare mergi
Și pe oameni îi prețuieși
Pentru că stai. Cu bucăți din tine. Și îți este bine. De nu ai vrea să se termine. Nimeni să nu plece de lângă tine.
Și mașina stop
Și picioarele scârț
Și inima bumburum, bumburum
Pentru că mergi. Cu bucăți din tine. Și îți este bine. De nu ai vrea să se termine. Nimeni să nu plece de lângă tine. Tăcerea să se termine.
joi, 17 ianuarie 2013
Dragostea se face minim în doi
Urmând azi o inimă cât un om,
Genul de om căruia crezi ca nasul i-a apărut doar pentru că inima n-a mai încăput în trup,
În drumul de îndelpinire a unei trebi casnice
Am intrat în Comitetul de primire al județului.
Mereu îmi dorisem să văd propriu-zis festivitatea de prmire a unui nou venit.
Ei bine, se parcă că de data asta cineva chiar m-a auzit!
De după colț țipătul roșu-albăstrui al limuzinei de serviciu a Comitetuli
Anunța venirea unei femei în bucuria facerii.
Considerându-mă un membru important al Comisiei
Am fugit în așteptarea a ce va să vie.
Nu mi se întâmplă de multe ori pe zi, în special dacă inima-mi e acasă
Să se oprească.
Acum a stat.
La fel și carcasa pe roți ce ajunse la ușa de festivități de primire urgențe.
Fără prea multe trompete și trâmbițe s-au deschis ușile din spatele
Și o prim-ambasadoare a coborât grăbită cu un mare ghem de aur,
Un prinț a cărui față nu meritam încă să o vedem,
Și intrase în Comitet.
Inima-mi născuse instant tripleți de fericire
Ca și cum cea adusă ar fi fost carne din carnea mea.
Voiam să alerg, să îi urmăresc,
Dar din înțepenirea mea înțelesei, după aceea, că eu vream să absorb din prospețimea,
Puritatea și viața sufletului din trupul cel nou.
Întorcându-mi privirea de la pruncul de mult intrat într-o cameră cu aperitive pentru lume
O văzui pe ea!
Ea care, mai apoi am aflat, fusese scuipată de moarte, desfigurată de durere și vegheată de la distanță de viață, în zăpadă.
Sufletul ghemuit în celofan de aur fusese împins din paradisul său primordial direct în zăpadă însângerată.
Bun venit!
Poarta dintre lumi era acoperită doar de o pătură,
Iar chipul doar cu liniște.
De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat…
A ieșit din carcasa care a întârziat, pe o targă ca de morgă, deși aduse viață vie.
La coborâre un foarfecul ce a tăiat
Pentru totdeauna uniunea fizică și a condamnat la singurătate în libertate un nou venit
A căzut.
Lumea trecea pe lângâ el și nimeni nu îl ridica, împingea sau vedea.
Ca și cum nu ar exista, ceea ce înseamnă că și cordonul viu încă îi mai leagă.
Oricum ce legătură e mai strânsă decât cea făcută de durere?
Țipetele lor, al mamei și al copilului, au răsunat până-n cer și dincolo de el
Și totuși nimeni nu a vrut să-l audă.
Poate cei doi au cântat, poate că s-au privit în ochi și îmbrățișat, poate că i-a durut.
Nimeni nu a fost acolo.
Și-au vindecat rănile ca lupii,
Au învins moartea și viața în același timp,
Au călcat toate conceptele și filopsihopupurile singuri.
După mama și copilul am intrat și eu în clădire.
Acum cu toții vorbeau despre sărmana ce născuse în zăpadă,
Despre cocouța (deci era o prințesă!) care nu plăngea.
Era o sărbătoare atât de mare și nimeni nu sărbătorea nimic!
Venise și inima cât un om pe care o așteptam inițial și mi-a explicat toate modurile în care nu am voie să fiu unde eram.
Dar atunci și acolo,
Prințeso,
Ți-am lăsat cadou unul din tripleții fercirii mele și ți-am mulțumit.
Genul de om căruia crezi ca nasul i-a apărut doar pentru că inima n-a mai încăput în trup,
În drumul de îndelpinire a unei trebi casnice
Am intrat în Comitetul de primire al județului.
Mereu îmi dorisem să văd propriu-zis festivitatea de prmire a unui nou venit.
Ei bine, se parcă că de data asta cineva chiar m-a auzit!
De după colț țipătul roșu-albăstrui al limuzinei de serviciu a Comitetuli
Anunța venirea unei femei în bucuria facerii.
Considerându-mă un membru important al Comisiei
Am fugit în așteptarea a ce va să vie.
Nu mi se întâmplă de multe ori pe zi, în special dacă inima-mi e acasă
Să se oprească.
Acum a stat.
La fel și carcasa pe roți ce ajunse la ușa de festivități de primire urgențe.
Fără prea multe trompete și trâmbițe s-au deschis ușile din spatele
Și o prim-ambasadoare a coborât grăbită cu un mare ghem de aur,
Un prinț a cărui față nu meritam încă să o vedem,
Și intrase în Comitet.
Inima-mi născuse instant tripleți de fericire
Ca și cum cea adusă ar fi fost carne din carnea mea.
Voiam să alerg, să îi urmăresc,
Dar din înțepenirea mea înțelesei, după aceea, că eu vream să absorb din prospețimea,
Puritatea și viața sufletului din trupul cel nou.
Întorcându-mi privirea de la pruncul de mult intrat într-o cameră cu aperitive pentru lume
O văzui pe ea!
Ea care, mai apoi am aflat, fusese scuipată de moarte, desfigurată de durere și vegheată de la distanță de viață, în zăpadă.
Sufletul ghemuit în celofan de aur fusese împins din paradisul său primordial direct în zăpadă însângerată.
Bun venit!
Poarta dintre lumi era acoperită doar de o pătură,
Iar chipul doar cu liniște.
De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat…
A ieșit din carcasa care a întârziat, pe o targă ca de morgă, deși aduse viață vie.
La coborâre un foarfecul ce a tăiat
Pentru totdeauna uniunea fizică și a condamnat la singurătate în libertate un nou venit
A căzut.
Lumea trecea pe lângâ el și nimeni nu îl ridica, împingea sau vedea.
Ca și cum nu ar exista, ceea ce înseamnă că și cordonul viu încă îi mai leagă.
Oricum ce legătură e mai strânsă decât cea făcută de durere?
Țipetele lor, al mamei și al copilului, au răsunat până-n cer și dincolo de el
Și totuși nimeni nu a vrut să-l audă.
Poate cei doi au cântat, poate că s-au privit în ochi și îmbrățișat, poate că i-a durut.
Nimeni nu a fost acolo.
Și-au vindecat rănile ca lupii,
Au învins moartea și viața în același timp,
Au călcat toate conceptele și filopsihopupurile singuri.
După mama și copilul am intrat și eu în clădire.
Acum cu toții vorbeau despre sărmana ce născuse în zăpadă,
Despre cocouța (deci era o prințesă!) care nu plăngea.
Era o sărbătoare atât de mare și nimeni nu sărbătorea nimic!
Venise și inima cât un om pe care o așteptam inițial și mi-a explicat toate modurile în care nu am voie să fiu unde eram.
Dar atunci și acolo,
Prințeso,
Ți-am lăsat cadou unul din tripleții fercirii mele și ți-am mulțumit.
duminică, 13 ianuarie 2013
Dreapta, sus
Dar cine-i cine și tu ce mai ești?
De ce mă cutremuri, ești cumva placă tectonică?
Și de ce mă faci să transpir sau să îngheț, măi Soare nehotărât?
Pe Moș Ene l-ai răpit și de asta pielea mov mi-a devenit.
Așa că….te rog, dă-i drumul lui Ene!
El e nevinovat! Eu sunt cel pe care-l vrei!
Într-o bodegă mi-ai transformat stomacul
Și ochii mi-s împietriți de și cu tine, Medusă ce ești!
Limba proastă mi-ai făcut-o să vorbescă numai dulcegării
Atât de dulci încât măseaua de minte a luat-o la fugă.
Din depărtare
Furnicile dansatoare de step mi-au invadat mâini
Și tremur tot.
Ca să îți dau cât mai repede bujorii din obraji,
În picioare un cal fermecat am încălțat!
Pe drum mi-am dat seama că sunt numai doi,
Iar tu, lumină, ești vie… atunci am lăsat calul iepelor și am plecat singur, pe jos, acasă.
Offffoaie de-ai fi cu numele meu m-aș iscăli, iar tu numai foaia mea ai fi.
Pe spate cu ciocolată te-aș picta, în rom te-aș îmbiba,
Jumătate te-aș mânca și jumătate te-aș congela.
Un cocalar de-aș fi, tu sămânța mea aș vrea să fii!
Să te mușc ușor, un geamăt CROC să-ți scape-n zbor,
Cu limba să te dezbrac și hainele să ți le scuip departe.
Te-aș ronțăni până de mică ce-ai deveni, te-aș înghiți.
Iar după un râgâit învingător, oricând mi-ar fi dor, te-aș mai mânca o dată!
Așa, Gretel, am umple bulevardul doar de hainele tale.
Chiar și șosetă de-ai fi eu la fel de mult te-aș iubi!
Tu m-ai încălzi, cu mine ai călători iar împreună neîncetat ne-am iubi.
Transpirația noastră peste tot în lume s-ar răspândi.
Vor încerca să ne despartă, dar tu,
În carouri șosetă ce-mi ești, să nu mă părăsești!
Cu timpul în mine te-ai integra, sau dacă vrei pot și eu să fiu șosetă, dar pe același picior!
Sau un papuc! Sau orice vrei!
Din patul nostru lumea o putem re-crea!
Așa că haida, hai!
Tu încă nu știi, dar,
Dar, eu sunt încântat și sunt Vlad. Unii mă mai strigă și Marele Blad.
Pentru tine pot fi Vlăduț.
De fapt, îmi spui tu cum vrei.
Doar să-mi spui!
În curând vom face și cunoștință.
Să vezi atunci ce ne-om distra!
Mie-mi cam place deja de tine.
Uite, mai sus ai chiar și o poezie
Care sunt sigur că ți se potrivește numai ție!
Sper să o vezi și să îți placă.
Dacă nu o vezi chiar tu, aia,
Oricare cealaltă, aia, poate să mă sune.
Uite în dreapta sus ai datele mele de contact. Sună-mă. Sunt fierbinte.
Parcă văd că tu ești unghie iar eu sunt sânge.
Aaaaa! Am și continuarea poeziei pentru atunci când ne-om certa. Sunt legate, ai să vezi niște legături ce-ți vor da lacrimi, pentru că îți vei aminti de vremurile de la început și vei regrata.
Să mă strecor printre toți și toate
Și să te pierd.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă aș fi un vitezoman.
Să te fac fragilă și de neînțeles
Și să te arunc.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă aș fi umezeală și tu o carte.
Să mănânc semințe și să beau bere
Și să îți râgâi în față.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă aș fi un cocalar.
Să fiu Soare și să luminez toate cărările
Și pe a ta nu.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă ai fi Luna.
Dar eu sunt sânge și tu ești unghie.
Eu sunt dinte, tu ești bomboană și
Ne roadem reciproc fără să ne vedem.
De ce mă cutremuri, ești cumva placă tectonică?
Și de ce mă faci să transpir sau să îngheț, măi Soare nehotărât?
Pe Moș Ene l-ai răpit și de asta pielea mov mi-a devenit.
Așa că….te rog, dă-i drumul lui Ene!
El e nevinovat! Eu sunt cel pe care-l vrei!
Într-o bodegă mi-ai transformat stomacul
Și ochii mi-s împietriți de și cu tine, Medusă ce ești!
Limba proastă mi-ai făcut-o să vorbescă numai dulcegării
Atât de dulci încât măseaua de minte a luat-o la fugă.
Din depărtare
Furnicile dansatoare de step mi-au invadat mâini
Și tremur tot.
Ca să îți dau cât mai repede bujorii din obraji,
În picioare un cal fermecat am încălțat!
Pe drum mi-am dat seama că sunt numai doi,
Iar tu, lumină, ești vie… atunci am lăsat calul iepelor și am plecat singur, pe jos, acasă.
Offffoaie de-ai fi cu numele meu m-aș iscăli, iar tu numai foaia mea ai fi.
Pe spate cu ciocolată te-aș picta, în rom te-aș îmbiba,
Jumătate te-aș mânca și jumătate te-aș congela.
Un cocalar de-aș fi, tu sămânța mea aș vrea să fii!
Să te mușc ușor, un geamăt CROC să-ți scape-n zbor,
Cu limba să te dezbrac și hainele să ți le scuip departe.
Te-aș ronțăni până de mică ce-ai deveni, te-aș înghiți.
Iar după un râgâit învingător, oricând mi-ar fi dor, te-aș mai mânca o dată!
Așa, Gretel, am umple bulevardul doar de hainele tale.
Chiar și șosetă de-ai fi eu la fel de mult te-aș iubi!
Tu m-ai încălzi, cu mine ai călători iar împreună neîncetat ne-am iubi.
Transpirația noastră peste tot în lume s-ar răspândi.
Vor încerca să ne despartă, dar tu,
În carouri șosetă ce-mi ești, să nu mă părăsești!
Cu timpul în mine te-ai integra, sau dacă vrei pot și eu să fiu șosetă, dar pe același picior!
Sau un papuc! Sau orice vrei!
Din patul nostru lumea o putem re-crea!
Așa că haida, hai!
Tu încă nu știi, dar,
Dar, eu sunt încântat și sunt Vlad. Unii mă mai strigă și Marele Blad.
Pentru tine pot fi Vlăduț.
De fapt, îmi spui tu cum vrei.
Doar să-mi spui!
În curând vom face și cunoștință.
Să vezi atunci ce ne-om distra!
Mie-mi cam place deja de tine.
Uite, mai sus ai chiar și o poezie
Care sunt sigur că ți se potrivește numai ție!
Sper să o vezi și să îți placă.
Dacă nu o vezi chiar tu, aia,
Oricare cealaltă, aia, poate să mă sune.
Uite în dreapta sus ai datele mele de contact. Sună-mă. Sunt fierbinte.
Parcă văd că tu ești unghie iar eu sunt sânge.
Aaaaa! Am și continuarea poeziei pentru atunci când ne-om certa. Sunt legate, ai să vezi niște legături ce-ți vor da lacrimi, pentru că îți vei aminti de vremurile de la început și vei regrata.
Să mă strecor printre toți și toate
Și să te pierd.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă aș fi un vitezoman.
Să te fac fragilă și de neînțeles
Și să te arunc.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă aș fi umezeală și tu o carte.
Să mănânc semințe și să beau bere
Și să îți râgâi în față.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă aș fi un cocalar.
Să fiu Soare și să luminez toate cărările
Și pe a ta nu.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă ai fi Luna.
Dar eu sunt sânge și tu ești unghie.
Eu sunt dinte, tu ești bomboană și
Ne roadem reciproc fără să ne vedem.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)