D4C4 P071 S4 1N73L3G1 4574
CUM 54 NU 1N73L3G1 C4ND 73 PR1V35C
C4 73 1UB3SC?

Visul dinspre 20 spre 21 februarie 2013

M-ai trimis în librărie să îți caut un ghiozdan alb.
Căutând în labirint m-am rătăcit.
Nu mai răspundeai.
Am găsit ghiozdanele albe.
Am deschis unul.
Înăuntru era îngrijitorul bisericii din cartier, mai bătrân decât însăși biserica.
Era bolanv, galben și întins în pat.
Pe cap avea o oaie.
În cameră mirosea a bătrân de la țară.
Lângă pat, pe de-o parte era o orchestră de acordeoane.
Pe cealaltă parte eram eu la cinci ani.
Eu mă uitam lă bătrân.
Bătrânul spunea că e singur și că așa va muri.
Orchestra cânta.
Bătrânul plângea.
Eu l-am îmbrățișat.
Ori am intrat în ghiozdan ori am plecat.
Afară ningea.
Ne-am întâlnit.
În spatele unui bloc, în zăpadă, nins, cu oaia pe cap, galben, bătrânul.
Fusese dat afară din casa lui.
Biserica de care avusese grijă nu putea avea grijă de el.
Stătea în fund și cânta.
Eu, cel de cinci ani, eram lângă el.
El cânta, eu dansam.
Își cânta tot sufletul prin ochi, prin glas, prin mâini și prin mine.
Eu, cel de cinci ani, încercam să îl înveselesc dansând ghiduș și cu foc.
El râdea.
Eu am găsit un acordeon.
Cântam împreună.
,,Da’ dă-i cu ceapă/ dă-i cu seapă, dă-i cu usturoi/ cu ustuoi cu ustuoi!”
El s-a oprit.
Eu, cel de cinci ani, l-am îmbrățișat și i-am spus să se odihnească dacă vrea că eu pot dansa și așa.
I-am spus că fac totul ca să fie fericit și să nu moară.
El m-a întrebat daca eu am de gând să mor.
I-am spus că nu.
El mi-a spus că el are de gând să moară, dar că povestea nu se termină aici.
M-a mângâiat de cap.
Eu, de acum, m-am întors spre tine și am plâns.
Tu m-ai prins de nas și mi-ai spus că acum trebuie să mor și eu.
Din spate am auzit un strigăt.
Finalul primei părți.

Un ciocan bate un cui

Ai văzut-o pe chinezoaică? O știi pe chinezoaică? Ai întâlnit chinezoaica? Oare unde e chinezoaica? Chinezoaica, chinezoaica, unde e chinezoaica?
Mai-nainte era aici, chinezoaica, unde a dispărut chinezoaica?
Oare a plecat, oare a plecat chinezoaica?
Unde s-a dus, unde s-a dus chinezoaica?

Chinezoaico, cine te-o vedea să-ți deie foc, picuratu-ți-ar să te picure!
În noroi să te calce dracii și femeile, nebuno!
Cică chinezoaica…
Eu nu îmi mai amintesc cum am ajuns la chinezoaică.
Dar ea a curs, mereu a curs chinezoaica,
Iar eu am stat, ce mai puteam să fac?
Între ochi îmi curge.
Ea se spărgea iar eu nu.
Am stat acolo să-mi sape-n mine, picătura!
În fiecare picătură….taci.
Taci.
Închide ochii. Deschizi la al zece-lea strop în frunte că altfel înnebunești. De pe scaunul chinezoaicei, te rog, tu, închide și taci.



Chinezoaica te vede-n fiecare pic ce nu-l auzi.



Dacă timpul ar picura atunci fiecare secundă ce trece se sparge izbindu-se de fruntea noastră. Chinezoaica? Atunci am simți în cap fiecare clipă.

Capul mi l-ai spart și mintea mi-ai ciopârțit-o!
Măcar de nu mai vedeam, chinezoaico,
Te vedeam un cui, după un cui, după un cui, după un cui, bătut de-un ciocan, de-un ciocan, de-un ciocan…
Nu mă ridicam.
Dar eu te-am văzut, picătură murdară!
Nu mă ridicam.
Fiecare clipă mi-am văzut-o,
Nu mă ridicam.
De pe toți pereții m-am uitat,
Nu mă ridicam.
Din interior și înăuntru
Nu mă ridicam.
Fără somn m-ai lăsat și eu treaz, secundă cu secundă
Nu mă ridicam.
A trebuit să mă uit și să tac.
Nici acum nu mă ridic.
Chiar dacă țipam eu tot tăceam.
Nu mă ridic.
În castronul spart, picătură să fi stat!
Nu mă ridic.
Ai curs până când și ochii mei tot picături au dat
Nu mă ridic.
Dar nu ca ale tale, chinezoaico.
Nu mă ridic.
Tu știi să plângi?
Nu mă ridic.
Acum sau mai târziu m-aș ridica.
Chinezoaico?
Mai acuș sau mai încolo m-aș așeza.
Chinezoaico!
Nu mă ridic. Știu că mă vei omorî. Fă-o, chinezoaico, fă-o acum! Fă-o că mie mi-e frică și nu știu cum. Doar din crăpăptura ta mi-ai arătat că știi să cazi. Numai așa mi-ai arătat. Eu doar de când sunt cu tine, de când sunt cu tine? Mi-ai arătat cum e. Acum fă-o. Vino tu, chinezoaico! M-am săturat de picăturile tale, pe tine te vreau! Sparge-te lighean și vino! Fă-o și ia-mă! Mă picuri că mă vrei! Mă spargi ca să mă iei! Mă însemnezi ca să nu mă confunzi! Eu nu mă ridic. Eu nu vin la tine. Vino, chinezoaico. Hai, întinde-mi mâna, chinezoaico…

YOLO

Stai.
Și o tăcere de te înghite
Și o viscoleală de te frige
Și o noapte de te răsare
Pentru că stai.
Și nu-ție frică de nimic
Și nu-ție lehamite de nimeni
Și nu-ție dor
Pentru că stai. Cu bucăți din tine.
Și te limpezești pe tine
Și te clatești pe tine
Și te vezi mai clar pe tine
Pentru că stai. Cu bucăți din tine. Și îți este bine.
Și în cald te calmezi
Și în lumini îți vezi timpul tot
Și în clipă levitezi
Pentru că stai. Cu bucăți din tine. Și îți este bine. De nu ai vrea să se termine.
Și pe apă urci
Și pe ninsoare mergi
Și pe oameni îi prețuieși
Pentru că stai. Cu bucăți din tine. Și îți este bine. De nu ai vrea să se termine. Nimeni să nu plece de lângă tine.
Și mașina stop
Și picioarele scârț
Și inima bumburum, bumburum
Pentru că mergi. Cu bucăți din tine. Și îți este bine. De nu ai vrea să se termine. Nimeni să nu plece de lângă tine. Tăcerea să se termine.

Dragostea se face minim în doi

Urmând azi o inimă cât un om,
Genul de om căruia crezi ca nasul i-a apărut doar pentru că inima n-a mai încăput în trup,
În drumul de îndelpinire a unei trebi casnice
Am intrat în Comitetul de primire al județului.
Mereu îmi dorisem să văd propriu-zis festivitatea de prmire a unui nou venit.
Ei bine, se parcă că de data asta cineva chiar m-a auzit!
De după colț țipătul roșu-albăstrui al limuzinei de serviciu a Comitetuli
Anunța venirea unei femei în bucuria facerii.
Considerându-mă un membru important al Comisiei
Am fugit în așteptarea a ce va să vie.
Nu mi se întâmplă de multe ori pe zi, în special dacă inima-mi e acasă
Să se oprească.
Acum a stat.
La fel și carcasa pe roți ce ajunse la ușa de festivități de primire urgențe.
Fără prea multe trompete și trâmbițe s-au deschis ușile din spatele
Și o prim-ambasadoare a coborât grăbită cu un mare ghem de aur,
Un prinț a cărui față nu meritam încă să o vedem,
Și intrase în Comitet.
Inima-mi născuse instant tripleți de fericire
Ca și cum cea adusă ar fi fost carne din carnea mea.
Voiam să alerg, să îi urmăresc,
Dar din înțepenirea mea înțelesei, după aceea, că eu vream să absorb din prospețimea,
Puritatea și viața sufletului din trupul cel nou.
Întorcându-mi privirea de la pruncul de mult intrat într-o cameră cu aperitive pentru lume
O văzui pe ea!
Ea care, mai apoi am aflat, fusese scuipată de moarte, desfigurată de durere și vegheată de la distanță de viață, în zăpadă.
Sufletul ghemuit în celofan de aur fusese împins din paradisul său primordial direct în zăpadă însângerată.
Bun venit!
Poarta dintre lumi era acoperită doar de o pătură,
Iar chipul doar cu liniște.
De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat…
A ieșit din carcasa care a întârziat, pe o targă ca de morgă, deși aduse viață vie.
La coborâre un foarfecul ce a tăiat
Pentru totdeauna uniunea fizică și a condamnat la singurătate în libertate un nou venit
A căzut.
Lumea trecea pe lângâ el și nimeni nu îl ridica, împingea sau vedea.
Ca și cum nu ar exista, ceea ce înseamnă că și cordonul viu încă îi mai leagă.
Oricum ce legătură e mai strânsă decât cea făcută de durere?
Țipetele lor, al mamei și al copilului, au răsunat până-n cer și dincolo de el
Și totuși nimeni nu a vrut să-l audă.
Poate cei doi au cântat, poate că s-au privit în ochi și îmbrățișat, poate că i-a durut.
Nimeni nu a fost acolo.
Și-au vindecat rănile ca lupii,
Au învins moartea și viața în același timp,
Au călcat toate conceptele și filopsihopupurile singuri.
După mama și copilul am intrat și eu în clădire.
Acum cu toții vorbeau despre sărmana ce născuse în zăpadă,
Despre cocouța (deci era o prințesă!) care nu plăngea.
Era o sărbătoare atât de mare și nimeni nu sărbătorea nimic!
Venise și inima cât un om pe care o așteptam inițial și mi-a explicat toate modurile în care nu am voie să fiu unde eram.
Dar atunci și acolo,
Prințeso,
Ți-am lăsat cadou unul din tripleții fercirii mele și ți-am mulțumit.

Dreapta, sus

Dar cine-i cine și tu ce mai ești?
De ce mă cutremuri, ești cumva placă tectonică?
Și de ce mă faci să transpir sau să îngheț, măi Soare nehotărât?
Pe Moș Ene l-ai răpit și de asta pielea mov mi-a devenit.
Așa că….te rog, dă-i drumul lui Ene!
El e nevinovat! Eu sunt cel pe care-l vrei!
Într-o bodegă mi-ai transformat stomacul
Și ochii mi-s împietriți de și cu tine, Medusă ce ești!
Limba proastă mi-ai făcut-o să vorbescă numai dulcegării
Atât de dulci încât măseaua de minte a luat-o la fugă.
Din depărtare
Furnicile dansatoare de step mi-au invadat mâini
Și tremur tot.
Ca să îți dau cât mai repede bujorii din obraji,
În picioare un cal fermecat am încălțat!
Pe drum mi-am dat seama că sunt numai doi,
Iar tu, lumină, ești vie… atunci am lăsat calul iepelor și am plecat singur, pe jos, acasă.
Offffoaie de-ai fi cu numele meu m-aș iscăli, iar tu numai foaia mea ai fi.
Pe spate cu ciocolată te-aș picta, în rom te-aș îmbiba,
Jumătate te-aș mânca și jumătate te-aș congela.
Un cocalar de-aș fi, tu sămânța mea aș vrea să fii!
Să te mușc ușor, un geamăt CROC să-ți scape-n zbor,
Cu limba să te dezbrac și hainele să ți le scuip departe.
Te-aș ronțăni până de mică ce-ai deveni, te-aș înghiți.
Iar după un râgâit învingător, oricând mi-ar fi dor, te-aș mai mânca o dată!
Așa, Gretel, am umple bulevardul doar de hainele tale.
Chiar și șosetă de-ai fi eu la fel de mult te-aș iubi!
Tu m-ai încălzi, cu mine ai călători iar împreună neîncetat ne-am iubi.
Transpirația noastră peste tot în lume s-ar răspândi.
Vor încerca să ne despartă, dar tu,
În carouri șosetă ce-mi ești, să nu mă părăsești!
Cu timpul în mine te-ai integra, sau dacă vrei pot și eu să fiu șosetă, dar pe același picior!
Sau un papuc! Sau orice vrei!
Din patul nostru lumea o putem re-crea!
Așa că haida, hai!

Tu încă nu știi, dar,
Dar, eu sunt încântat și sunt Vlad. Unii mă mai strigă și Marele Blad.
Pentru tine pot fi Vlăduț.
De fapt, îmi spui tu cum vrei.
Doar să-mi spui!
În curând vom face și cunoștință.
Să vezi atunci ce ne-om distra!
Mie-mi cam place deja de tine.
Uite, mai sus ai chiar și o poezie
Care sunt sigur că ți se potrivește numai ție!
Sper să o vezi și să îți placă.
Dacă nu o vezi chiar tu, aia,
Oricare cealaltă, aia, poate să mă sune.
Uite în dreapta sus ai datele mele de contact. Sună-mă. Sunt fierbinte.

Parcă văd că tu ești unghie iar eu sunt sânge.





Aaaaa! Am și continuarea poeziei pentru atunci când ne-om certa. Sunt legate, ai să vezi niște legături ce-ți vor da lacrimi, pentru că îți vei aminti de vremurile de la început și vei regrata.


Să mă strecor printre toți și toate
Și să te pierd.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă aș fi un vitezoman.

Să te fac fragilă și de neînțeles
Și să te arunc.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă aș fi umezeală și tu o carte.

Să mănânc semințe și să beau bere
Și să îți râgâi în față.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă aș fi un cocalar.

Să fiu Soare și să luminez toate cărările
Și pe a ta nu.
Asta mi-ar plăcea să fac dacă ai fi Luna.

Dar eu sunt sânge și tu ești unghie.
Eu sunt dinte, tu ești bomboană și
Ne roadem reciproc fără să ne vedem.

Era întuneric beznă și nu vedeam nimic,
Dar am simțit atunci când l-ai scos, aburii din respirația ta,
Prea caldă pentru aerul prea rece.
Respirai sacadat, erai foarte speriat,
Așa că m-ai înjunghiat.
Scurt, repede și mult premeditat.

Era întuneric beznă și nu vedeam nimic,
Dar am simțit cum atunci când m-ai înțepat cu cuțitul, m-ai fixat cu privirea.
Până în degetele mici de la picioare am simțit.
Parcă mă rugai să te iert, să nu te cert, că nu e vina ta,
Sau mă înjurai.

Era întuneric beznă și nu vedeam nimic,
Dar am simțit cum a pătruns apoi, într-o secundă
Milimetru cu centimetru în toată inima.
Repede, cu vârful înmuiat în dulce, ca să nu mă doară.
Mi-ai scobit în inimă,
Ai căutat ce doar așa se mai putea găsi.
Eu îți zâmbeam, un pic speriat,
Știind că după ce vei fi găurit și ultima bucată,
Va începe nou.

Era întuneric beznă și nu vedeam nimic,
Dar tu plângeai, am auzit bine!
Pe mine mă înjunghiai, pe tine te durea,
Am simțit!
Un murmur de-al meu, hât, prins de coadă și sufocat de gât, aaaaa,
S-a împletit cu un suspin de-al tău, of.
Și au rămas așa, hâtaaaaaof, suspendați.

Apoi am deschis ochii și se făcuse lumină orbitoare de Soare
Și m-am văzut pe mine, în oglindă
Înjunghiindu-mă.
Apoi am scos cuțitul din inimă și
Oceane de sânge au inundat lumea până dincolo de cer.
Și pluteam în sânge, în ne simțire și în baie.

Apoi se făcuse din nou întuneric beznă și nu am mai văzut nimic.

Ce săraci erau oamenii pe vremuri când aveau o singură pereche de încălțăminte!
Nu își permiteau să o dea nimănui.
Doar dacă rămâneau prea mici sau dacă deveneau prea rupți.
Din colecția mea aș putea să le dau un papuc sau o pereche!
Sau aș putea chiar să încalț o bună parte din copii săraci de la sud de Europa.
Le-aș mulțumi tuturor fetelor care au avut mărinimia de a-mi oferi o pereche de papuci, deși nu aveam urgentă nevoie de ea.
Cu timpul am învățat că niciodată nu strică o pereche de încălțăminte în plus
Și astfel am ajuns să am această impresionanta colecție.
Mereu mi-a plăcut o fată care știe să-și poarte papucii,
Dar mereu am admirat o fată care știi să-i dăruiască!
În cămara destinată pantofilor oferiți, fiecare are însemnătatea unui trofeu.
Teniși verzi de iarbă, roși de mac și albaștri de cer dor, cu dulce miros de primăvară!
Ba chiar cred că zăresc o pereche de teniși mov?
Da, o pereche minunată de teniși mov de invidie, iar lângă o pereche de teniși solari, oferiți la apus.
Pantofii, elementul X al colecției, cu toc ascuțit de 13, în interiorul cărora am descifrat,
După ce i-am primit, evident,
Eticheta pe care scria că deținătoarea îi poate folosi pentru străpungerea toracelui partenerului,
Iar dacă va folosiți și o mișcare din încheietură, cordul va fi cu siguranță găurit,
Provocând o hemoragie masivă, iar apoi decesul.
Din acest punct de vedere mă consider norocos.
Sunt încă în viață!
Deși înjunghierea m-a luat prin surprindere,
Rana din inimă mi-a fost îngrijită de masarea catifelată a unei botine, negre, de 10.
Pe două rânduri plutesc doar balerini,
Care mai de care mai grațioși și mai fini.
Balerini cu aripi, balerini cu puf, balerini cu zbuf,
Balerini cu tiger print, balerini din dantelă,
Uuu! Balerini din ciocolată, balerini cu miros de scorțișoară, of!
Sandalele de mare, devorate de nisip,
Înțepate de scoici și ornate de alge…
Hah! Am găsit skate-shoozii de pe vremea de demult,
Primii papuci dați, mărimea 32…
Ce piciorușe de copilă, care nu zdrobiseră încă struguri de vin!
Papuci din piele cu miros de mmmmm,
Papuci din piele cu o aluniță…
Cândva am primit chiar și niște papuci din păr,
Care te gâdilă teribil când îi ții în brațe!
Sunt atât de frumoși, din podoabă blondă!
De un singur fir de păr a fost nevoie pentru un papuc, atât!
Atât de lung îi era părul!
Acu ceva timp, o fată pe care am întâlnit-o o singură dată, într-o grădină,
Mi-a oferit o cutie cu papuci, foarte sofisticat ornată,
Toată învelită în cadre din vederea noastră, printate pe petale de flori.
Înăuntru cutia era goală.
Petalele s-au ofilit în scurt timp, iar cutia se făcuse pulbere.
Între timp, toată cămară mirosea a grădina aceea
Ca și cum toată în cutie, invizibilă, s-ar fi ascuns.
O dată mi-am dat singur o pereche de papuci.
Nu oarecare, ghete, bocanci de război,
Mari și grei, noroiți și puturoși,
Bocancii care m-au apărat și m-au ajutat.
I-am închis în camera de lângă,
Dar mă voi duce în curând să îi îngrijesc,
Să îi privesc și să îi șterg de praf.
Așa fac eu cu fiecare pereche de papuci,
Așa m-am educat.
Papuci aruncați, papuci decorați, o poză cu o pereche de papuci,
Cutii de papuci, papuci urâți, papuci rupți,
Șlapi, saboți, papuci de casă, papuci de iarnă, papuci fără rost,
Papuci cu stele, papuci cu desene,
Doar un pantof stătea cuminte și demn într-un colț, singur.
Așa l-am primit, fără pereche.
Stă singur ca nasul fără o nară, fără prieteni, fără măcar un companion.
Am cerut de multe ori, cu bunătate, să mi se dea și celălalt papuc
Pentru că nu e frumos, nu se cade sa stea în picioare doar unul, fără celălalt.
Așa că…pe acesta cred că o să-l dau înapoi să mai fie purtat.
Sunt sigur că proprietarei îi lipsește
E drept, vizita la cizmar a fost cam lungă…
Sper să îl primească.
E primul papuc pe care îl dau înapoi.

Când ajung la unu, atige ora cu degetul, bine?
Trei, stai întinsă,
Doi, relaxează-te,
Unu.

Ești!
Aici sau acolo?
Nu mai contează! Ești!
Ce caldă ești, minunea mea!
Ssss, nu gândi.

Cât timp am închis ochii, a dispăut totul și apoi a renăscut în tine.
Chiar și eu.
Eu nu mai sunt, nimic nu mai este.
Doar tu.
Ne încleștăm ca racii și nu ne mai dăm drumul niciodată.
Ne încleștam unul de celălalt ca și cleștele de rufele ude puse la uscat.
Ne simțim ca și bebelușul în burta mamei. Ba chiar mai bine pentru că ne putem îmbrățișa.
Nu mai e nimic concret.
Doar tu.
Nu mai există timp, nici loc, nici șoaptă nici văz.
Văd cu buricele degetelor, douăzeci la număr,
Miros cu pielea,
Aud cu sufletul,
Vorbesc cu inima,
Exiști doar tu..
Respirăm simultan dar expirăm separat.
Batem ca descreierații din inimă,
Ne îmbrățișăm și din (re)unirea noastră se formează materia.
Vreau să spun ceva, tu mă săruți.
Sărutul nostru provoacă Big Bang-ul,
Ochii tăi, lumina.
Chiar și Luna cea neagră e în ochii tăi.
Stelele îți sunt întruparea gemetelor ușoare,
Iar tu însăți te transformi în Pământ.
Pământ din care la rândul tău vei fi creată și dăruită mie,
Mie cel apărut pentru că te plictiseai și erai plină doar de păduri virgine.
Din trupurile noastre, prin fiecare por, curg șiroaie de fericire care formează valuri imense,
Sunet cleios de baltă
În care noi doi, împreună ne vom îneca și ne va fi atât de bine.
Ne aruncăm în ochii celuilalt precum soldații în lupta.
Devenim din raci încleștați, lei înfierbântați, apoi canibali înfometați care vor să se sfâșie,
Să se mănânce, să se devoreze pentru că au înnebunit de atâta foamne.
Nu mai conștientizăm nimic.
Ne supără că nu ne este suficient trupul să ne transmitem iubirea,
Vocea să ne spunem iubirea și ne agităm...
Dar, undeva, cât timp trupurile noastre se zbat, transpiră și gem de plăcere,
Sufletele noastre stau liniștite, zâmbărețe și înoată în Marea dragostei noastre.
Odată cu tine a apărut fericirea și odată cu tine a dispărut tot ce nu a fost și nu va să vină.
Între timp au apărut și timpul și locul.
Timpul îmi spune că trebuie să plec,
Locul mă dă afară,
Iar tu, tu Îngere, tu nu poți face nimic.
Doar să deschizi ochii.

Să vezi degetul care apăsa pe oră ca și cum ar fi vrut să nu o mai lase să treacă,
Să îl ridici, să zâmbești pentru că ai înnegrit ecranul de atât de mult apăsat,
Să te calmezi, să îți reglezi respirația,
Să începi să revezi cu ochii,
Să miroși cu nasul,
Să auzi cu urechile și să vorbești cu gura.
Să îți lași sufletul în Marea dragostei noastre,
Să îmi scrii că mă iubești
Și să vii la mine, îngerașule!